Încep sfârșitul acestui mic serial (Enola Day. Decăderea Aradului și Enola Day. Decăderea Aradului (II)) despre decăderea urbei în care trăiesc de aproape jumătate vreme din perioada analizată cu o poveste imaginată și nu prea.

Este povestea arădeanului ajuns departe și care revine după o vreme în orașul în care și-a petrecut o primă perioadă a vieții sale.

A veni de departe chiar și în epoca Facebook este un privilegiu cu care mulți dintre foștii noștri concetățeni nu știu ce să facă. Pe vremuri se spunea că omului venit de departe i se dă dreptate întotdeauna de către localnici, el, spre deosebire de ei, a văzut multe, fiind astfel, am spune astăzi, mai informat.

Ei, omul ajuns mai nou în locul de unde a plecat odată se simte oripilat de ce-i dat ochilor săi să vadă și urechilor sale să audă. Constată mirat că timpul a stat în mod clar pe loc, înainte parcă era mai bine în ciuda condițiilor neprielnice cunoscute.

Și în timp ce încearcă să prelucreze datele problemei de care tocmai s-a lovit realizează că s-a stricat robinetul din gaura de canal din curtea casei cumpărate cu economiile sale de decenii. Nu-i mare lucru, e robinetul de dinainte de contor, pe el nu-l păgubește scurgerea masivă a apei, însă e vorba de pierderi comune, nu-i așa, nemaivorbind de umezeala crescândă din gura de canal. Învățat cu disciplina, trece pe online să găsească un telefon pentru deranjamente.

Dă de întreprinderea cu pricina, nu-i  greu, se numește apă-canal, nu găsește nici un număr de telefon pentru deranjamente, găsește în schimb trei numere de centrală și altele mai multe ale unor dispecerate care pot fi apelate doar după ora trei de la miezul zilei.

Corect, zice el în sinea lui, după ora trei intră în serviciu cei cu permanența. Sună, așadar la primul dintre numerele centrale. Nimic. Sună la celălalt. E mai bine: se aude un hârșâit, scârțăit, ceva ce pare uman la prima impresie, după care ton de linie. Telefonul său superdeștept îi spune că s-a întrerupt legătura. De parcă el nu-și putea da seama.

Formează cu încredere al treilea număr. Îl întâmpină un zgomot mai aparte, ceva auzit doar în filmele horror (la care se uita mult, de ce să nu recunoască, imediat după plecarea sa din Arad) americane imediat după ce actrița ridică receptorul fără să bănuiască ceva.

Călit în peregrinările sale, așteaptă până când șuieratul ajunge atât de strident încât devine cât se poate de evident că dacă insistă îi va sări minunea deșteaptă în aer tocmai lângă urechea sa de arădean care a văzut lumea.

Ceea ce n-ar fi tocmai potrivit cu imaginea pe care și-a format-o despre sine și imaginea și mai optimistă despre el a celorlalți printre care a revenit nu de mult și hazardat oarecum. (Ideea asta cu hazardul i-a apărut în minte pe nesimțite în timp ce forma cel de-al treilea număr.)

Gândind un pic, doar să se dumirească, decide să aștepte până după ora trei și să sune la vreun dispecerat dintre cele peste zece. De fapt, intră doar două în discuție, celelalte fiind pentru localitățile din județ. Se pune să înfulece ceva, să bea o bere după, așteptând cu înfrigurare să treacă timpul. Sună la dispeceratul pe care îl credea nimerit la zece minute după trei.

Minunea se produce: o voce calmă și binevoitoare de bărbat îl întreabă care-i problema. O, da, spune după scurta sa prezentare, dar n-ați sunat unde trebuie. Vă dau eu un număr de telefon.

La trei și douăzeci, emoționat cum n-a fost de multă vreme, reușește. Da, zice omul de la dispeceratul central: numele vă rog, și numărul Dumneavoastră de telefon. Acesta la care vorbesc, strigă triumfător arădeanul revenit pe pământul fertil al patriei. Da, dar eu vorbesc la fix, nu văd numărul, îi precizează dispecerul plin de înțelegere după care notează ascultător datele problemei. Contor, îl corectează pe arădeanul surescitat care a spus ceas. Da, contorul, apa curge din robinetul de dinaintea contorului, aprobă plin de entuziasm arădeanul reîntors la realitățile crunte dar interesante ale pământurilor natale.

Spre totala sa surpriză, echipa de intervenție apare după un sfert de oră. Nici nu reușise să se dezmeticească bine după munca titanică depusă în slujba comunității, tocmai ieșea în curte să tragă ceva aer proaspăt și fierbinte în piept când au apărut.

Erau patru într-o Dacie Logan MCV roșie. Cel mai în vârstă a constatat situația stând lângă gura de canal în poziția din care pornești pasul piticului. Unul mai tânăr coborâse deja și bâzâia ceva cu o cheie la robinetul din care țâșnea apa. Nu-l schimbați, întreabă arădeanul oarecum liniștit și cu sentimentul datoriei împlinite. Nu, zice profesional cel care stătea lângă gaură și superviza operațiunea. Îl garnisim, astea noi se strică și mai repede, nu țin nici doi ani. Cum așa, întreabă arădeanul oarecum oripilat de viața atât de scurtă a noilor robinete care dirijează apa spre arădeni. Asta este, spune omul și mai profesional, avem robinete de cincizeci de ani în sistem și n-au nicio problemă, cele pe care le punem acum nici nu se compară.

Totul decurge rapid și eficient. E gata, îl aude pe meșterul ghemuit lângă gaură după o vreme. E-n regulă, nu mai curge. Arădeanul se uită și el curios pe lângă tânărul care tocmai se scotea vârtos prin cercul strâmt al gurii.

Da, constată oarecum blazat, nu mai curge. Nu trebuie să semnez nicăieri, îi întreabă de despărțire. Nu, zice tânărul care tocmai își curăța genunchii cu palma de urmele descinderii în adâncuri. Tocmai treceam pe aici. Ca norocul, mai adaugă sugubăț, după care duși au fost.

Rămas singur în curte, uitându-se la ușa închisă după care se auzea scrâșnetul de pneuri ale Daciei care demara în trombă, arădeanul începea, în sfârșit, să înțeleagă.

Clădirile din centru de pe care cade tencuiala, pista de biciclete pentru parcare, pavarea decorativă mizerabilă de pe strada Mețianu, pasarela peste Mureș, modernizarea circulației urbane, noua consilieră personală a primarului, în general toată regenerarea urbană prinsă în plan de către conducerea orașului său mult iubit.

Credea că dacă va înțelege, îi va fi în sfârșit mai bine.

În loc de asta a tras o înjurătură. Una urâtă de tot de care nici nu-și mai aducea aminte.

Și pe care n-a folosit-o până atunci niciodată după câte își amintea.

Formula din titlu este împrumutată de la scriitorul arădean Gheorghe (Gyuri) Schwartz. În numele arădenilor plecați, reîntorși vremelnic și rămași definitiv pe aceste meleaguri, îi mulțumim.