Cineva, o tânără și perspicace cunoștință de pe FB, mi-a adus aminte, repostând pe FB articolul, ce și cum am scris despre listele de partid pregătite în Arad pentru alegerile parlamentare de acum patru ani.

Surpriza cea mare a fost că în afară de covid mare lucru nu s-a schimbat de atunci.

Aceleași liste, aceiași oameni, chiar dacă s-au mai mutat de pe o listă pe alta.

Vorbeam atunci despre resurecția lui Lazăr Faur pe listele PNL, observ acum că procesul nu s-a terminat, dacă e vorba de același om. Trebuie să fie, în fond îl cunosc personal, chiar dacă atunci era pe poziția a cincea iar acum este pe trei. Chiar dacă atunci apărea ca moderator TV, iar acum apare ca jurist și manager.

Sună bine manager, mult mai bine ca moderator TV, nemaivorbind de locul trei, imediat după Glad Varga și Sergiu Bîlcea pe lista deputaților PNL Arad gata să fie aleși în 6 Decembrie. Și nemaivorbind de faptul că Bîlcea poate ajunge încă viceprimar, deci locul trei e un virtual 2, dar chiar și așa, dacă PNL repetă cifrele județene de la locale, nici locul trei nu este fără șansă.

Asta nu înseamnă însă că Lazăr Faur, moderator TV, jurist și manager, ar fi o alegere mai proastă decât cei aflați în fața lui sau cei aflați pe listele celorlalte partide mai cu șanse pentru alegerile parlamentare.

La Senat PNL îl ține pe primul loc pe Ioan Cristina, un bărbat cu nume frumos și cam atât, respectiv relațiile sale la vârf care explică prezența sa îndelungat neobservată din Senatul României. Probabil este senatorul arădean de care în afară de Gheorghe Falcă și niște jurnaliști locali mai informați nu a auzit niciun arădean, fiindcă de ceilalți doi, de rău, de bine, am auzit cu toții. De Fifor și Wiener vorbesc, cei doi care au făcut mutarea acum, trecând pe listele de la Camera Deputaților, considerând, din câte se pare, prea riscant să joace pe listele de senatori, având în vedere forța PNL din județ de la localele din septembrie.

Domnul Pistru se mută nu doar de pe o listă pe alta, ci de la un partid la altul. A pornit acum patru ani cu PNL-ul, a trecut la ALDE și a ajuns, noa unde să ajungă?… Direct la PSD-ul Domnului Fifor.

În rest apă de ploaie.

Sau a auzit arădeanul de Mihai Pașca, Irina Onescu sau Corina Crișan. Sunt candidații la Senat ai PNL-ului. Pe amicul Doru Sinaci l-am sărit cu sens, aflat pe locul patru, numeric fără șansă – sunt trei locuri de senator pe județ – Doru se află în situația de acum patru ani a lui Lazăr. În plină evoluție. Din jurnalist în istoric.

Dar de Dan Pocrișer ați auzit? Este pe locul doi la Senat la PSD. Dar de Sabău Marieta sau Stana Carmen ce mai știți? Sunt propuneri pe locuri fruntașe ale USR/PLUS.

Avem așadar o mare problemă.

În județul în care au fost deputați și senatori ca Ion Rațiu, Ioan Alexandru, chiar și Sergiu Nicolaescu, avem niște candidați de care în afara familiei lor și a partidului din care fac parte nu a auzit nimeni. Nu au făcut nimic care să atragă atenția, nu s-au remarcat nici măcar negativ, ce, mai precis cine îi pune pe listă? Și de ce?

Și era să uit de arădeanul Nelu Aristide Dragomir, cel care în anii nouăzeci, deputat de Arad a adus SIF-ul și Centrul de Dirijare a Zborurilor – acum până și aeroportul e în plus – la Arad. Trecut la nici patruzeci de ani în neființă, a făcut pentru orașul pe care îl reprezenta în Parlament mai mult ca toți cei care l-au urmat de atunci. Ce au făcut pentru Arad cei de care am pomenit, ce vor face oamenii fără nume și operă, aruncați de a valma pe liste?

Am ajuns astfel și la cele semnalate în titlu.

Parlamentul României este strict formal în ilegalitate din 2009.

De atunci de când 8 milioane de români și-au dat acordul să se treacă la un Parlament unicameral de 300 de deputați în locul celor 500 senatori și deputați de acum. A fost un referendum consultativ – a fost consultat poporul – prin care se urmărea trecerea la un Parlament mai mic, mai economicos, mai eficient. România are un Parlament care concurează la număr doar cu marile puteri precum SUA (535 membri), Anglia sau Franța, italienii – deh, latini și ei – aveau până acum peste 900 de deputați, însă în urma referendumului din septembrie vor trece la reducerea cu peste 300 de locuri a Parlamentului italian.

Deși nu sunt calcule exacte – se știe de ce – un parlamentar românesc costă alegătorul câteva milioane de lei pe an în situația în care, dacă facem abstracție de cei câțiva zeci de aleși care mai știu câte ceva, marea lor majoritate taie frunză la câini.

Se înțelege așadar cum și de ce poți trimite acolo pe oricine, fără pregătire, pricepere și atitudine, singura condiție fiind iubirea până la moarte – moarte de partid, desigur – a liderului local și/sau central, indiferent cum se numește pe moment acesta.

Să menționăm totuși că există un partid – ce să facă, este partidul lui Traian, cel care a inițiat referendumul – care are în program reducerea numărului parlamentarilor la 300.

Nu riscă nimic: sună bine, dar e ca o frecție la un picior de lemn.

Piciorul de lemn și lemnoșii din clasa politică românească.