Apropo, pe vremea lui Ceaușescu era o sărbătoare când „se băga” hârtie igienică.

Spun asta pentru cei care mai cred, indiferent de vârstă și pregătire școlară, că pe vremea lui Ceaușescu „era mai bine”.

Și pentru cei care nu au auzit de „Apelul pentru lichele” sau de „boierii minții”, drept urmare probabil nu au auzit nici despre scrisoarea deschisă a celor cincizeci către viitorii deputați și senatori ai României.

Intitulată „Cine ne apără de următoarea ordonanță 13?”, scrisoarea cere viitorilor parlamentari să susțină și să aprobe măsuri care să reducă, dacă se poate să elimine impostura din funcțiile publice și alte demnități de mare importanță, mai ales cele care se bazează pe diplome și doctorate luate așa cum se știe că se obțin aceste diplome și titluri mai nou.

Cei cincizeci de semnatari au în frunte nume precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu – interesant Patapievici, al treilea „boier”, lipsește – Mihăieș, Tismăneanu și alții, mai puțin cunoscuți publicului larg, specializați în apeluri și scrisori deschise.

Desigur, se poate bănui că în spatele inițiativei stă același Gabriel Liiceanu, cel care a devenit cunoscut celor mulți mai ales prin celebrul „Apel către lichele” din 30 Decembrie 1989.

În paralel cu acest text, tot pe atunci, un actor cunoscut mai de mult celor mulți, Victor Rebenciuc – în fond era pe scenă și ecrane din anii șaizeci, rolul lui Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraților făcând-l instantaneu o vedetă sau ceea ce însemna asta în condițiile socialismului biruitor – trântea sulul de hârtie igienică pe masă la televizor, oferind soluția pentru propagandiștii și protejații fostului regim de a se șterge la gură înainte să dispară de tot în tomberonul istoriei.

Amândoi, e vorba de Liiceanu și Rebenciuc, au rămas de atunci în prima linie a protestelor împotriva lichelismului noului regim, cel care, după șocul inițial, a trecut repede peste textul scurt al lui Liiceanu și gestul brutal al lui Rebenciuc.

Între timp lichelismul (din turca leke, nerușinat) a evoluat, s-a nuanțat, schimbându-și îmbrăcămintea și numele, fie că era vorba de persoane, partide, guverne, instituții de învățământ sau sănătate și alte instituții sau chiar cele două camere ale Parlamentului României. Nerușinații de ieri au devenit impostorii de astăzi, parazitând efectiv organismul social în toate încheieturile sale. Fie că e vorba de cei îmbogățiți pe căi oculte, ajutați de un politic interesat mereu să-și eternizeze puterea, fie chiar de noua clasă politică formată în acest mecanism complicitar, indiferent de partide și mai ales indiferent de puzderia de scrisori deschise adresate de intelectuali autosuficienți celor dintâi.

În acest context această scrisoare deschisă este un nou exercițiu în vid (asta ca să nu-i spunem impostură), o gesticulație ratată de la început din moment ce se adresează unui grup care va ajunge în Decembrie în Parlament folosindu-se de aceleași mecanisme ale imposturii oficializate.

Sau al spiritului ciocoiesc, asta ca să rămânem acasă, să nu preluăm termeni care s-au născut în alte culturi și în alte dăți. Primul roman românesc, vestitul Ciocoii vechi și noi al lui Nicolae Filimon prezintă problema la începuturile modernității neaoșe. Ciocoiul e o slugă care își lingușește stăpânul cu gândul să ajungă cât mai sus, să parvină, chiar să-i ia locul. Da, este și un nerușinat fără scrupule, o lichea cu alte cuvinte, unul care după ce își atinge scopul și devine ceea ce a țintit, oficializează de fapt impostura.

Efectul imposturii generalizate este, firesc, corupția sistemului penetrat plenar de nerușinarea obraznică și agresivă.

Nimic și nimeni nu mai este la locul său, valorile o iau razna și trebuie „certificate” cu tot felul de diplome, patente, titluri și decorațiuni. Fără acestea s-ar vedea pentru oricine că ”împăratul este gol” sau că locul său a fost luat de măscăriciul curții.

Iar în acestă împărăție limba care linge fundul devine limba oficială.

Impostorul, de la Moliere citire, este cel care nu este ceea ce pretinde a fi, dar pretinde ca toți să îl trateze de parcă ar fi.

Impostura, extinsă la nivel social, înseamnă inadecvare, ipocrizie, mimarea și mințirea unor lucruri care ar trebui să fie, dar care nu sunt fiindcă nu este cine să le facă, să le spună, să le gândească.

N-are cum, din moment ce în locurile de unde ar trebui să pornească gândul, vorba, acțiunea se află impostori, oameni care nu se pricep la de astea, n-au cum, fiindcă au ajuns acolo pe căi dosnice, murdărite de toate relele care decurg din minciună, falsitate și frică.

Este vorba de frica impostorului că va fi descoperit, că ceilalți se vor convinge de falsitatea lui, va fi dat de gol și aruncat la gunoi.

Dacă îi luăm la rând pe cei care candidează la alegerile din 6 Decembrie vom vedea că listele partidelor mustesc de impostură, de lichelism și ciocoism.

Consultând doar listele pe care se află cei pe care îi cunosc cât de cât – de exemplu cele de la Arad – este evident că nouă din zece dintre candidați nu au ce căuta acolo. Nu sunt pregătiți, nu au studiile necesare, dar nici calitățile intelectuale și culturale minime, nu au experiență, au fost puși pe liste strict pe criterii de partid care, așa cum am văzut mai sus, nu au nicio treabă cu adecvarea, competența sau cu probitatea morală.

Altfel spus, Domnul Liiceanu și cei cincizeci se adresează unor impostori, rugându-i să facă ceva împotriva imposturii pandemice care atentează la ființa societății și a nației.

Ți-ai găsit…Să zică măgarul cucuvelei: vezi că ai urechile cam mari…