Nimic, vine răspunsul.

Cel care întreabă se liniștește și adaugă: nu-i bai, lasă că trece și asta.

Am o bănuială că așa a fost întotdeauna. Nu este ceva nou, caracteristic timpurilor noastre nemaivăzute. Problema cea mare a noastră este că nu realizăm în ce ne aflăm atunci când ne aflăm chiar în ea. Realizăm baiu’ doar ulterior, după ce a trecut, lăsându-și urmele peste tot, transformând totul așa cum înainte nici nu ne puteam imagina.

Ei, și atunci, ca să folosim un alt loc comun al limbii în care scriem, mulți viteji se arată. După război, nu-i așa?

Rămâne, totuși, întrebarea nițel cam filozofică dacă n-am putea prevedea, preveni toate astea.

Desigur, poate nu în presă sunt cele mai bune și comode locuri pentru astfel de întrebări. Presa cea sub vremi – uite, un alt loc comun – nu are timp de așa ceva, trebuie să alerge după informații și analize pe moment, nemaivorbind de bani, fiindcă timpul trece și baba care se piaptănă rămâne cu pieptenele cu dinți lipsă, fără șanse să facă rost de ceva mai modern și impunător.

Mi-au venit toate astea în minte urmărind fără preget evenimentele care se derulează în fața noastră aidoma unui film horror prost făcut. Nu este o exagerare, mai nou ne trăim viața în fața ecranelor, devenind atât eroii cât și spectatorii filmului în care jucăm fără să ne dăm seama.

Foto: Psichology Today

Gândiți-vă la faptul că nu prea mai există cetățean peste zece ani fără vreun telefon zis inteligent, cei cu stare având cele mai performante „scule”, fie că e vorba de telefon, tabletă, laptop, plus ecrane care le acoperă un întreg perete al camerei. De fapt, un tânăr abia trecut de douăzeci de ani nici măcar nu își poate imagina cum a fost lumea fără internet, fără telefoane deștepte foc, fără ciripitul, clicăitul sau melodia abstractă care te anunță că ești conectat, stai liniștit, nu pierzi nimic, totul, lumea întreagă îți este în buzunar sau în locul în care tocmai îți ții mobilul.

Mai mult și cât se poate de firesc, din nou, de vină sunt cei în vârstă, cei rămași în urmă, trăitori în trecut, incapabili să sesizeze și să înțeleagă lumea cea nouă, această lume care a mutat viața din real în virtual, din palpabil în infinitul imaginilor și a sunetelor generate. Conflictul tradițional dintre generații se mută din concret în imaginația hrănită fără întrerupere de aparatele care, foarte concrete de altfel, iar unele chiar foarte scumpe, creează o lume în care totul e posibil, cel puțin la nivelul fanteziei și a dorințelor imediate.

Numai că nu este vorba doar de tradiționalismul bătrânesc, specialiștii în psihologie și alte domenii adiacente sunt cât se poate de limpezi în a arăta pericolul care ne paște, baiul cel mare, pe care, fiind cu toții cuprinși, nu-l mai sesizăm. Sintetizând, e vorba de pericolul ca intimitatea, interiorul, acel suflet atât de drag religiilor de toate felurile, să dispară, să se aneantizeze în conținuturile produse digital, în pseudoviața întreținută de sculele conectate la această „lume” în care corpul nostru tradițional și foarte concret de fapt nu are cum să ajungă.

Sunt lucruri, în fond necesițăți vitale, care nu pot fi înlocuite digital, chiar dacă, mai nou, respirăm, mâncăm și ne facem tot felul de nevoi cu telefonul deștept în mână, respectiv cu nelipsita cască în urechi.

Și ca de obicei, furați de vraja modernității promovate agresiv tocmai cu ajutorul acestor „scule” minune, cei care se trezesc mai devreme sunt tot ei, cei care ne-au făcut-o, nu noi, cei care suportăm efectele cu bucuria bețivului care nu realizează că nu e între perne, ci în șanț. Sistemul școlar, educația în general stă să se destrame pur și simplu, părinții dau vina pe profesori, profesorii se apără cu cei șapte ani inexistenți de acasă. Oricum ar fi, nimeni nu are curajul să pună stop telefoanelor în școlile primare, cumpărate de toți părinții ca să mai scape de gura copiilor.

Sursa: snap361.net

Însă o școală din Massachusetts, SUA, a făcut-o, de peste un an, copiii își lasă telefoanele deștepte acasă, iar la școală fac exact ceea ce trebuie să facă: învață, comunică direct, interacționează pe față. Și să vezi minune: s-au obișnuit și le place. Ba mai mult, încep să facă lucruri de care nu erau în stare înainte: să îl asculte atent pe celălalt, să reacționeze adecvat, chiar să manifeste empatie și înțelegere pentru cei care nu mai sunt pe ecrane, ci acolo, chiar lângă ei, în carne și în oase, gata de o joacă adevărată, de o poantă reală, nu mimată, copiată din inepțiile împachetate în strălucitoare culori făcute ca să se vândă.

Foto: Tanya Goodin / The Guardian

Putem vorbi la nesfârșit, schimba mesaje, fotografii și impresii, dacă nu înțelegem din timp că am luat-o pe o cale greșită, ne vom pierde în indefinitul nimicului strălucitor. Și de acolo, fără speranță, doar dorințe, putem arunca vina pe alții, pe profesori, doctori și politicieni, pe cei care nu au făcut la timp ce trebuiau să facă, uitând că nimeni nu răspunde în locul meu pentru ceea ce fac sau nu fac.

Și ca să mă leg de textul colegului meu mai tânăr, pe care îl felicit pentru acuitatea cu care scrutează prezentul viitor, doar atât: nu, nu e vorba de inteligență, e vorba de spirit…

Ceea ce nu poate fi niciodată artificial…