Este, probabil, cea mai cunoscută catedrală din lume.

Una dintre cele mai vechi, oricum, ajunsă în imaginarul colectiv mai ales prin celebra poveste a cocoșatului din Notre-Dame. Prea puțini știu că povestea scrisă de Victor Hugo în 1831 și tradusă rapid în foarte multe limbi viza chiar reconstrucția catedralei aflate pe atunci în ruină după deceniile revoluționare care au început cu dărâmarea Bastiliei în 1789. Romanul și-a atins scopul, turiștii au început să vină, iar guvernul a decis reconstrucția catedralei, desfășurată sub conducerea lui Viollet-le-Duc, între 1844-1864, cel care atunci a adăugat imaginii clădirii turnul devenit emblematic între timp și care s-a prăbușit în incendiul de luni.

Altfel spus, nu avem de-a face cu o catedrală de 800 de ani neschimbată – nu există așa ceva în toată Europa, clădirile se mai renovează, se mai modernizează -, ci cu o clădire-simbol care a suferit numeroase reconstrucții și renovări în urma vicisitudinilor prin care a trecut, acest incendiu de luni nefiind primul din lunga ei istorie. Și nu este vorba doar de un simbol al catolicismului, așa cum încearcă foarte multi să accentueze acum, ci de o atracție turistică înainte de toate, catedrala fiind vizitată anual de peste 13 milioane de turiști, fiind, alături de turnul Eiffel, obiectivul cel mai vizat de către cei care vor să se eternizeze într-o fotografie la Paris.

Toate acestea însă par neimportante pentru lumea site-urilor de socializare ahtiată după scandal și scenarii, pulsând în ritmul psihologiei de turmă care trăiește banal, dar, în compensație, simte și gândește monstruos. Sindromul este general, prea puțini au puterea să scape de emfaza impusă: cei mai puțin rafinați sunt convinși că e vorba de o mână criminală, teroriști, islamici desigur, cei mai rafinați deplâng pierderea iremediabilă pentru creștinism sau subliniază valoarea simbolică a catastrofei. Alții se folosesc de ea în susținerea idiosincraziilor lor politice: iată, incendiul care a mistuit simbolul Europei ne arată fundătura în care am ajuns, este începutul sfârșitului pentru Macron și ceilalți de teapa lui, incendiul este pentru aceștia indicația evidentă că trebuie să vină alții, dacă se poate buni creștini și naționaliști, care să păstreze neîntinat tradițiile milenare.

Realitatea este însă, ca de obicei, mult mai simplă: după toate cercetările de până acum, incendiul s-a produs accidental, posibil în urma unei neglijențe a echipei care și acum lucra la întreținerea și renovarea catedralei – la o astfel de clădire întreținerea și repararea este continuă -, pagubele sunt însemnate, dar nu de nerecuperat, a început deja procesul de strângere de fonduri iar Macron a anunțat că în cinci ani Notre-Dame-ul va arăta ca înainte, dacă nu și mai bine.

Astfel de incidente s-au produs si se vor produce mereu, dacă n-ar fi așa nu am avea nevoie de pompieri și de alte instituții care au fost create pentru astfel de întâmplări, incendiul de la Notre-Dame este cât se poate de trist, dar nu înseamnă nimic dincolo de pagubele care s-au produs. Spiritul Europei și al creștinătății nu stă într-o clădire, acest spirit este amenințat de fapt de această isterie de sat digital care se declanșează la fiecare eveniment mai deosebit și care se manifestă prin lipsa spiritului critic – Descartes, săracu -, accentul fiind pus pe emoția brută și scandal în dauna rațiunii și al echilibrului emoțional.

Pericolul este că, spre deosebire de satul tradițional unde bârfele și vorbele băbești de pe laviță rămâneau acolo, nu influențau nimic dincolo de hotarele satului, acum, de pe site-urile de socializare și presa care exploatează și creează senzaționalul, aceste vorbe de trei surcele influențează o lume întreagă, politicienii se iau după bârfe și țipături, bucurându-se chiar că astfel pot ascunde adevăratele probleme. Se nasc ideologii la colțul internetului, sisteme fără cap și coadă, fără minte, inimă și cultură.

Acum, de exemplu, incendiul a venit la fix să acopere și să arunce în uitare cel mai crunt atac din ultimele decenii împotriva Europei și a lumii numite de o vreme cam eufemistic libere, adevărata amenințare împotriva spiritului bătrânului continent, dacă tot despre asta vorbim.

(captură video, The Guardian / Youtube)

Este vorba de arestarea lui Julian Assange, omul care prin Wikileaks a arătat unei lumi întregi unde este pericolul: în secretomania birocrațiilor moderne care gestionează puterea. Cea care, vezi Doamne, le este atribuită de popor, săracul de el. Adevărata amenințare nu este reprezentată nici de Islam, nici de catastrofele naturale sau economice, ci de apariția acestor birocrații de stat care fac tot ce pot pentru îngrădirea libertății de opinie și de exprimare, respectiv al spiritului modern a Europei.

Ca om de presă consider că incendiul de la Notre-Dame va face chiar bine catedralei și Parisului, turismul de catastrofă din anii care vin înmulțind veniturile și așa însemnate ale administrației catedralei, nemaivorbind de cei care vor să vadă și faza arsă și cea în reconstrucție și cea finală.

Însă arestarea lui Assange, neinteresantă pentru satul și statul degeaba digital în care trăim de o vreme, este un semn clar că opinia liberă a individului liber nu mai reprezintă priorități nici în bătrâna Europă.

Iată, adevărata catastrofă!