Deci, chiar! Mi-a fost frică de asta. Că mai vine cu ceva atârnat năstrușnic în gol.

Îl cunosc de mai bine de 30 de ani. E bine să spun asta, unii dintre cei care mă cunosc știu, cei mai mulți au auzit, poate, majoritatea însă habar n-are. Și îmi este în continuare simpatic. Îl consider un politician deștept, versatil, puternic. Nu știu câte din cele colportate despre el sunt adevărate, nu-mi fac iluzii, în politica neaoșă mori repede dacă nu știi cum să împarți mai bine banii.

Are însă o mare problemă, una decisivă în politică: nu știe să se folosească de oameni. Stați, nu săriți încă: mă refer la știința aceea fără de care nu se poate să faci politică mare. Să te înconjori cu oameni valoroși, să-ți faci o echipă pe termen lung, să ai grijă de oamenii tăi, să nu-i sacrifici oricum, să ai, cum se zice, mână la oameni.

Această atitudine generoasă și inteligentă presupune două atribute sufletești: empatia și încrederea. Să-l intuiești pe celălalt, să realizezi repede cu cine ai de-a face, pentru asta ai nevoie de empatie. Încrederea este pasul următor: după ce l-ai ales, dă-i mână liberă, ai încredere în capacitatea și loialitatea sa. În fond, cei doi pași se presupun: dacă îi alegi bine, poți să ai încredere în ei!

Dacă nu, rămâi singur cu monștrii tăi lăuntrici!

Primarul nostru este un lup singuratic, înconjurat de oameni aleși pe criterii lipsite de profunzime, cărora li se cere doar obediență și loialitate. Și fiindcă nu li se cere și altceva – competență și personalitate, de exemplu – sunt îndepărtați la cel mai mic semn de nesupunere sau infidelitate. Dacă ești supus, rămâi, dacă ai idei, pleci, nu se poate ceva mai destructiv într-un sistem care se revendică a fi democratic și se dorește performant.

În această situație, omul din vârful ierarhiei rămâne singur cu ideile, prejudecățile și fantasmele sale. Nu există contragreutate, cei din jurul lui aprobă orice aberație care sare din capul șefului. Spiritul critic este surghiunit, discuția liberă pusă în lanțuri, ideile altora devenind provocări. Trebuie să fi Napoleon să eficientizezi un astfel de sistem administrativ.

Nefiind Napoleon, primarul nostru n-are idei originale. Le preia de ici de colo, prezentându-le ca fiind ale sale. A făcut multe pentru oraș, obișnuiesc să spună susținătorii și binevoitorii. Corect, ar spune americanul, dar n-a făcut nimic pe care doar el putea să-l facă. Drumuri s-au făcut peste tot, investitori au venit prin toată țara, orașele din Ardeal arată, cu puține excepții, mult diferit în bine ca acum 10-15 ani.

Am trecut nu de mult prin Hațeg. Orășelul are drumuri bune, este curat, îngrijit, cochet chiar, în parcul central fiind reinstalată a fântână arteziană din vremea ungurilor. Cam kitchioasă dar cu atmosferă, reprezintă un element de coloratură binevenit într-un oraș care se respectă. Se poate, deci, nu e ceva extraordinar să te conformezi cu trendul general.

Primarul nostru a pornit, acum zece ani buni, pe un val de popularitate pe care îl pierde încet dar sigur. Norocul lui personal este în vidul politic din oraș, în realitatea tragică pentru locuitori a absenței unor personalități concurente puternice. În această situație, considerată prostește favorabilă de cei din jurul primarului, alunecarea în absurd și derizoriu este inevitabilă.

Proiectul capitalei culturale este o pastișă, podul peste Mureș un banc prost – este, cred, singurul pod din lume care se îneacă la mal, nereușind să treacă dincolo – iar acum mai este și ideea asta, tichie de mărgăritar, cu Aradul verde.

Ideea, cum de altfel toate celelalte, nu este defel aiurea. Cine nu dorește să aibă un oraș verde, cu poluare redusă, cu parcuri multe, curat și îngrijit? Numai că ideea care arată extraordinar pe hârtie, la televizor sau online se dovedește o nouă găselniță de imagine dacă stai să te gândești un pic mai mult ca de obicei: cine l-a oprit pe primar până acum să treacă la treabă în această direcție? Nimeni, dimpotrivă: opoziția cetățenilor l-a împiedicat să distrugă parcul Eminescu (deocamdată!), să refacă parcul din fața primăriei, să nu taie toți pomii de pe ștrand. S-a făcut vreun spațiu verde mai însemnat de când este în fruntea orașului?

Poate, nu știu! Ceea ce însă știu este că în mijlocul Pieței Vechi, da, vizavi de casa cu lacăt, printre construcții noi fără noimă și clădiri vechi lăsate în paragină, se află cinci platani spectaculoși păziți de o stație de transformatoare aflată în mijlocul pieței. Piața, de fapt centru vechi al orașului – asta pentru cei care se ocupă de proiectul de capitală culturală – este, așa cum arată acum, nedemnă de un oraș care se respectă.

Închei cu panseluțele, sau ce-o fi alea, plantate la marginea carosabilului de pe bulevard. Cum care? Avem unul singur! Care panseluțe? Ia uitați-vă mai atent când treceți cu mașina spre primărie și înapoi. Ei, da, așa începe orașul verde! Cu distrugerea calculată a floricelelor puse aiurea. Desigur, să nu credeți că sunt picat de pe lună, treaba nu e chiar fără rost pentru cei care le-au plantat. N-a fost pe gratis, știm cu toții. Iar de numărat câte mii au fost și vor mai fi plantate, este imposibil. Florile, știți cum e, se ofilesc, se usucă. E mai fain decât cu steagurile lui Pristanda, n-ai cum să ceri socoteală pentru niște flori moarte, chiar dacă au fost înfipte în gazon la 10 cm de fluxul de mașini…

De gesticulație și imagine ai nevoie când ești în pierdere de rezultate. Când, în loc să stai liniștit pe ce ai făcut și vei face, încerci să mizezi în continuare pe proiecte și promisiuni care sună bine dar, și tu știi foarte bine asta, nu au nicio bază în realitate.

Iar unde nu este, nici Dumnezeu nu cere…

P.S. Iar ca o bănuială tristă: mă tem ca lansarea acestei idei să nu fie recunoașterea implicită a eșecului calculat de previzibil al proiectului capitalei culturale.

Lajos Notaros