Laurian Oniga trăiește de o vreme bună la Arad, fără să se simtă pe deplin arădean. S-a născut la Huedin, dar a umblat în toată țara, atât ca fiul unui medic care se ducea acolo unde îl chema datoria, iar mai târziu ca om de teatru mereu pe drumuri.

Absolvent de arhitectură și regie la IATC, imediat după Decembrie 1989 a devenit activ politic, ajungând omul numărul doi al Partidului Alianței Civice, partid care l-a propus la președinție pe omul de litere, criticul Nicolae Manolescu.

După eșecul PAC, Oniga s-a retras definitiv în teatru, devenind din 2000 regizor și director al teatrului din Arad, loc de unde s-a pensionat, revenind din când în când cu regia vreunui spectacol montat pe scena arădeană și nu numai.

Nu am fost foarte surprins, cunoscându-l mai bine de câțiva ani, atunci când mi-a propus să discutăm, public, dacă se poate, despre vestita chestiune a pensiilor speciale.

– Cum de te-ai gândit tocmai acum la această chestiune? Știu punctul tău de vedere despre aceste pensii, dar de ce tocmai acum?

– Când, dacă nu acum? Stăm cu toții acasă și avem timp să ne mai și gândim. Eventual să ascultăm lucruri pentru care înainte, în goana vieții moderne, orientate exclusiv spre consum și divertisment, nu aveam nici timp, nici stare. Bolile, crizele, dincolo de spaimă și durere, oferă întotdeauna, pentru cei care trec dincolo, posibilitatea unui nou început.

Concret vorbind, mă uitam la colegii mei de la teatru care de la 1 Aprilie au intrat în șomaj tehnic. Iau 75% din salariile lor de bază. Firesc în condițiile date. Teatrul, spectacolele, concertele, dar și expozițiile au fost sistate, sunt oameni care au rămas fără venit. Statul îi ajută cumva, dar nu chiar pe toți. Dacă situația va continua, va fi jale. Și nu sunt singurii în situația această, la limita existenței.

Dar s-a gândit cineva ca având în vedere condițiile excepționale, să renunțe la pensiile speciale. Nici vorbă.

– Este acum o inițiativă cu privire la impozitarea lor proporțională, astfel încât cele maxime să fie impozitate cu până la 95%. Asta nu ajunge?

– O dată că doar este vorba. Legea desființării lor a fost respinsă ca neconstituțională. Cum adică, din moment ce legea de bază susține că în fața legii suntem egali cu toții? Cum pot fi ei mai egali ca noi? Sunt chichițe juridice, nu domnia legii. Acum se încearcă pe ușa din dos. Și nu știu cât de reală este această încercare.

– Din câte mi-ai spus, îi știi bine pe cei care astăzi sunt la conducere. Pe Ludovic Orban, pe Rareș Bogdan. Chiar vorbești cu ei. Ei ce îți zic?

– În ultima vreme mai puțin. SMS-uri cel mult. Ei în vorbe sunt de acord că este anormal și trebuie desființate. În fond au avut în programul de guvernare această chestiune. Numai că atunci când vine vorba de făcut ceva concret, toți dau din colț în colț.

– De ce oare? Te-ai gândit la asta?

Aici e buba. Eu am intrat în politică pe vremea când eram la teatrul din Timișoara. Prin 91-92. Atunci, vreme de câțiva ani, am avut ocazia să mai văd ceva și din culisele politicii românești de tranziție. Am înțeles în cele din urmă ce se întâmplă. Toți cei care voiam altceva, aveam intenția unui nou început, am fost scoși din politică. Societatea Timișoara, Alianța Civică, PAC-ul, iar în cele din urma PNȚCD-ul lui Coposu au fost desființate sau transformate în ceva care putea fi manipulat de „băieți”.

– Eu îi numesc „băieți” pe cei care l-au servit pe Ceaușescu până în ultima clipă și au reușit în cele din urmă să-și păstreze puterea și influența și în regimul postdecembrist patronat de Ion Iliescu. Ei sunt cei care au desenat realitatea în care trăim acum, marii profitori, puterea în umbră, adevăratul stat paralel. Ofițeri de informații și miliție, respectiv Securitate, plus magistrații din Justiție, aceia care au avut grijă că legea sa funcționeze mereu în interesul patronului. Atunci Ceaușescu, acum cei care îi susțin și închid ochii.

Și ca totul să fie ca la casa de nebuni: ei au acum, ajunși la pensie, pensii speciale, de fapt niște venituri indecente și obraznice, de neconceput într-un stat de drept.

– Adică tu susții că cei cu pensii speciale sunt foștii oameni ai lui Ceaușescu?

Fără excepție. Dacă îi cunoști îți dai seama de asta. Aici este marea escrocherie și obrăznicie. Nu victimele, ci profitorii. Eu accept pensii speciale, nu indecente, dar compensatorii pentru două categorii: oameni care au trecut prin război, au luptat, mai precis – sunt câțiva, aproape îi poți număra pe degete acum – și deținuții politici și ei din ce în ce mai puțini, cei care au fost chinuiți pentru convingerile lor. Dar nu torționarii, nu susținătorii de diferite ranguri și roluri al unui regim inuman. Asta este efectiv bătaie de joc. Și nici acum, când o întreaga țară suferă, trece prin tot felul de renunțări și sacrificii, ei nu vor să renunțe la privilegiul lor. Este strigător la cer!

– Nu crezi ca cei care vor citi gândurile tale te vor categorisi drept conspiraționist, susținător al unor idei deplasate și depășite?

Nu mă deranjează, este de așteptat. Sunt metodele de compromitere, manipulare care demonstrează că am dreptate. „Băieții” știu din cele mai vechi timpuri cum să murdărești o cauză bună, cum să compromiți în fața mulțimii pe cineva de care nu-ți convine. Important e să spun ce am de spus. Cine mă ascultă și nu e complet spălat pe creier, mă va înțelege. Ceilalți poate cu timpul.

De altfel, ar cam fi timpul. Dacă nici acum, în aceste condiții de suferință, în care toți sunt atinși la venituri, doar cei cu pensii speciale nu, atunci când?