Destăinuirile actriței Iulia Dinu despre luptele și căutările ei, respectiv despărțirea de Teatrul Clasic „Ioan Slavici” | Interviu

    de [email protected] | 17 decembrie 2021, 11:20 AM | Cultură | Interviuri | Topic special

    1

    (foto: Laurian Popa)

    „Nu m-am mai regăsit în tot ceea ce înseamnă contextul și direcția Teatrului”

    A fost actrița Teatrului Clasic „Ioan Slavici” timp de patru ani. Nici ei nu-i vine să creadă că a stat atât de mult. Inițial s-a gândit să rămână doar un an. Însă ceva a ținut-o strâns legată de acest oraș, poate liniștea de aici, poate anumiți oameni, poate confortul conferit de o echipă, despre care spune că uneori a fost mai puternică, alteori mai șubredă, uneori sinceră, alteori superficială. I-a fost greu să se acomodeze, iar acum îi e greu să plece. Dar decizia ei a fost luată.

    Iulia Alexandra Dinu (26 ani) a jucat la Arad în spectacole precum „Tatăl”, „Să ne cunoaștem mai bine”, „Mizantropul”, „O scrisoare pierdută”, „Școala și familia”, „Pisica albastră” și, cel mai recent, în „Our Last Terminal. Platonovka”, ca să numim doar câteva, dar a jucat și în filmul „Un pas în urma serafimilor” (care avusese premiera cu puțin timp înainte să vină la Arad) și în serialul HBO „Bani negri”.

    Ce a învățat în acești patru ani despre oameni, despre societate și despre munca în echipă? Ce speranțe, ce dezamăgiri a trăit la Arad? Ce urmează? Aflăm în interviul de mai jos:

    – De ce ți-ai dat demisia?

    – Pentru că din punct de vedere profesional nu m-am mai regăsit în tot ceea ce înseamnă contextul și direcția Teatrului. Am simțit că mă plafonez. Ăsta a fost principalul motiv și nu m-am mai regăsit nici în proiecte, nici în oportunitățile care mi-au fost oferite. Nu de-a lungul timpului, ci în ultima perioadă. Am simțit că pot mai mult și cred că-i o datorie față de mine să încerc să caut alte conjuncturi, că despre asta e vorba, nici măcar despre oameni, ci strict de conjuncturi care să scoată cât mai mult din mine.

    – Ai putut să te afirmi în actorie aici la Arad?

    – M-am afirmat în actorie aici la Arad, dar… chestia asta că vreau să mă afirm, că vreau să fiu cunoscută, că vreau să merg pe stradă și lumea să mă recunoască din spectacole – astea sunt niște vise foarte frumoase cu care pleci din facultate și care, apoi, tot jucând și tot trecând prin diverse experiențe artistice, tot felul de întâlniri cu regizori, tot felul de întâlniri cu alți actori, îți dai seama – sau cel puțin eu mi-am dat seama, poate nu toți au revelația asta sau nu așa devreme – că nu e vorba despre asta. Cred că e foarte important ca artist să îți păstrezi coloana vertebrală intactă și principiile care nu te îndepărtează de la noțiunea ta de artă. Nu mă refer aici la compromisuri, nu mă refer aici la lucruri pe care știm că trebuie să le acceptăm pentru că e așa societatea, așa sunt instituțiile, sunt chestii legale, sunt chestii tehnice care trebuie să fie respectate, vorbesc despre o parte umană și de partea creatoare a artistului care trebuie întotdeauna să fie menajată. Și mai mult decât menajată, trebuie întotdeauna să fie încurajată să prospere, să înflorească. Și trebuie să ai grijă de ea. Cred că e foarte ușor să te pierzi în zona asta de afirmare. Cred că te pierzi pe tine. Eu am avut în ultima perioadă sentimentul ăsta, că pierd tot ceea ce m-am chinuit să construiesc în anii ăștia de muncă, pentru mine ca identitate artistică, pentru mine ca principiu de creație. E o chestie foarte sensibilă, fragilă și delicată. Nu suntem strungari. Nu că aș avea vreo problemă cu strungarii, dar munca fizică e mai puțin esențială și vitală în meseria asta. Poți să faci meseria asta și dacă ai un defect de vorbire, uită-te la mine (n.red. – se referă la faptul că e ușor rârâită), și dacă ești mai plinuț sau dacă ești mai slab, dar dacă nu ești tu OK cu tine, dacă nu ești împlinit și dacă nu simți că ești protejat și îmbrățișat, dacă nu te simți într-un mediu cald și primitor și liniștit… E o chestie ca la copii. Pentru că actorii sunt niște copii. Avem toane, avem ifose, suntem răsfățați, suntem pretențioși, ne supărăm, vrem să auzim anumite lucruri în anumite momente, cerem bătăiță la fund în anumite momente. E un mers foarte frumos și foarte fin. Dar zbuciumul, depresia creatoare și momentele de panică, toată suferința asta e, cum zicea marele Stanislavski, munca actorului cu sine însuși. Asta însă e partea a doua, e bucătăria noastră și de asta ne ocupăm noi. Din afară, ar trebui să primim numai bine și numai căldură, ca să poți să-ți duci luptele astea cu tine. Și asta cred că e un fenomen foarte răspândit în rândul actorilor, în ultimii zece ani, să zicem. Adică își asumă și le sunt puse în cârcă niște lupte pe care actorii n-ar trebui să le ducă. Lupte care nu sunt ale lor.

    „Demisia mea a fost un statement”

    – Te frământă de mult timp aceste gânduri?

    – Eu am venit cu sentimentele astea, în sensul că atunci când am dat acest concurs nici nu mi-am închipuit că o să-l iau, nici nu mi-am închipuit că o să trebuiască să mă mut și să încep o carieră la Arad. Una din primele discuții pe care le-am avut cu colectivul teatrului a fost că eu am venit aici doar pentru un an. De la un an s-au făcut doi, după aia am zis că o să plec și până la urmă n-am putut, îmi era clar că ceva nu se încheiase, cercul încă nu era închis, „călătoria mea” nu se terminase. Cred că în ultima perioadă, în ultimele trei proiecte m-a tot bătut gândul ăsta și probabil că am tot încercat să găsesc calea de mijloc, am încercat eu să fiu mai maleabilă, am încercat să mă adaptez la niște lucruri pe care nu le-am considerat OK niciodată. În momentul în care-ți dai seama că faci mai multe cumva pentru alții decât pentru tine, ăla-i momentul în care tu ca artist trebuie să spui „Stop”, să dai doi pași în spate și să încerci să vezi toată pădurea. Să vezi care-s reperele tale, de ce te-ai apucat de chestia asta și ce vrei să spui prin chestia asta. Pentru că altfel poți să ajungi să porți un mesaj pe care nu vrei să-l porți. Pentru că ești, ca actor angajat într-o instituție de stat, reprezentat de cineva. Nu ești o identitate atât de puternică. Demisia mea a fost un statement – și aș vrea să subliniez asta. Sunt conștientă de asta și așa vreau să fie percepută. Dacă aș fi dorit în continuare să fiu angajată la o instituție de stat și să stau la căldurică pe câteva milioane, aș fi putut. Dar nu despre asta e vorba. Nu am plecat din teatrul ăsta ca să mă angajez la un alt teatru. Chit că, poate, nu există siguranța zilei de azi pe mâine.

    – Deci nu ai niciun plan, nu ești în discuții cu alte teatre, fie de stat sau independente?

    – Sunt în discuții cu foarte multă lume, de foarte mult timp, din diverse zone artistice, din diverse orașe, din diverse contexte, independente sau hai să zicem mai puțin dependente de o instituție teatrală. Mă refer aici la colaborări. Dar nu asta e scopul plecării mele. Nu mi-am dat demisia ca să mă angajez în altă parte. Și cred că așa e cel mai bine.

    – Cu siguranță au fost și momente de care-ți amintești cu drag…

    – Majoritatea. Nici nu am de gând să plec cu altele. E foarte greu să nu-mi amintesc cu drag de aceste momente… E foarte greu pentru că e o plecare. Plecările nu sunt ușoare. Eu, by default, sunt așa, mi-e foarte greu să plec. Mă despart foarte greu de lucruri, de oameni, de rutină, de evenimente, de peisaje, toate chestiile mărunte… mi-e foarte greu să le las în urmă, pentru că mă atașez mult de ele. Dar nu vreau să privesc în urmă cu mânie. Cred că e important să te împaci cu decizia pe care ai luat-o și cred că undeva în sufletul tău, în capul pieptului, aici, în stomac, simți dacă e lucrul potrivit.

    – A fost greu să te acomodezi la Arad?

    – Da. Foarte greu. E foarte diferit față de toată zona de Muntenia, Oltenia, în care am fost eu obișnuită, în care am și crescut, în care am și trăit, în care am și lucrat. Oamenii sunt foarte diferiți. Există zona asta de confort, în care ne prefacem că nu există elefantul roz din cameră. Deși… poate să funcționeze o vreme. Se creează așa niște aparențe foarte frumoase și foarte calde, se creează niște contexte aproape familiale. Ai zice că ești în sânul familiei, dar e o zonă superficială. Și nu mi-e frică să spun asta. Cam tot ce se creează aici în Arad, dacă nu aparții de locul ăsta… e ca apa în deșert. Sunt mai multe șanse să nu existe decât să existe.


    În spectacolul „Pisica Albastră” (Foto: Laurian Popa)

    – Te-ai simțit un outsider

    – Da, întotdeauna. Nicio clipă nu am simțit că sunt de-al locului. Oamenii se împrumută. Și mă bucur că m-am ținut de chestia asta, pentru că scopul meu nu a fost să rămân în Arad, încă de la început. Cred că asta devenise problema în ultima perioadă. Pentru că, inevitabil, și în cazul meu au început să vină gândurile de settling, cumva. E foarte greu să fii într-o relație când ești într-un oraș în care nu ai pe nimeni, în care nu cunoști pe nimeni, e foarte greu să ai o relație la distanță, dacă se întâmplă asta, e foarte greu să nu ai familia aproape… e foarte greu să ai bunici care mor și tu să ai premieră în ziua înmormântării lor…

    – Ți s-a întâmplat asta? … Condoleanțe!

    – Mulțumesc. Da, exact acum un an mi-a murit bunicul și eu aveam premieră. Acum un an și jumătate a murit bunică-mea. Eu aveam premieră. Astea sunt momentele în care-ți dai seama că ai pus pe masă niște lucruri pe care n-o să ți le mai iei înapoi.

    – Te-ai mutat aici, la Arad, sau făceai navetă?

    – La început, în capul meu era foarte posibilă varianta asta cu naveta și am făcut-o jumătate de an, adică stăteam de luni până vineri la Arad, vineri seara plecam cu trenul, ajungeam sâmbătă dimineață în București, duminică seara mă urcam în tren și ajungeam înapoi luni dimineață. Cam așa au fost primele șase luni, primele două sau trei proiecte teatrale, după care am luat decizia să-mi aduc toată dedicația din viața mea în acest loc și am zis „OK, o să mă mut de tot”. Așa, mai mult, ca mindset. Oricum, aveam deja majoritatea lucrurilor aici, deja locuiam aici, practic. M-am mutat de tot aici, apoi, acum doi ani, am hotărât să mă întorc la București, pentru că am avut colaborarea cu HBO (n. red. – serialul „Bani negri”, în care joacă rolul Mirelei). Ăla a fost, iarăși, un moment de cumpănă, în care n-am fost sigură că vreau să mai rămân la Arad. Până la urmă am rămas. Cum spuneam, nu se încheiase încă „călătoria”. Așa că am tot încercat să fac un soi de navetă, câteva zile acasă, câteva luni aici.

    – Te-ai mutat din capitală la Arad, într-un oraș mult mai mic. Cum de s-a produs acest lucru?

    – N-a fost o alegere premeditată. Nu-ți imagina că am lua harta și am zis „Hey, Arad! Uite, aici aș vrea să merg!”. Din punct de vedere artistic nu știam foarte multe despre acest loc. Auzisem de Alex Mărgineanu, într-adevăr, știam despre el că e de aici, pentru că făcuse film, dar nu aveam un spectacol în cap sau o carte de vizită propriu-zisă. S-a întâmplat în timpul facultății să vin la Arad pentru trei zile cu o organizație de management, deci nu ceva artistic… și mi-a plăcut foarte mult orașul. Mi s-a părut foarte cute (n. red. – drăguț), for some reason. La vreo doi ani după, am văzut o postare pe Facebook a tipei care mi-a coordonat lucrarea de licență, Maria Zărnescu, care a fost și selecționeră aici, la Festivalul de Teatru Clasic și am zis „Am încredere în ea, dacă ea publică acest anunț și susține chestia asta, hai să vedem cum ar fi!”. Abia terminasem facultatea și am zis „hai să văd și eu cum e la un concurs de angajare!”. A fost ceva scandal la Teatrul de Comedie la vremea aia, noi eram acea generație de actori care terminase facultatea și a fost o pierdere foarte mare pentru noi faptul că ei au scos la concurs posturile înainte să obținem noi diplomele de licență. Așa că 60 de oameni care au terminat la UNATC în acel an, din start au fost excluși de la posibilitatea de a-și găsi un loc de muncă sau de a participa la concurs. Și atunci, cu dezamăgirea asta în suflet, am zis hai să văd cum e la un concurs de angajare. Am venit și toate au mers după aia dintr-una-n alta. M-am trezit la Arad. În mai puțin de o lună s-a întâmplat totul. La mijloc de octombrie cred că am avut prima probă, în noiembrie am semnat contractul și în decembrie am avut deja prima premieră.

    – Ulterior cum ți s-a părut Aradul?

    – Știu că ți-am răspuns la această întrebare când am ajuns aici. Ți-am spus că ce m-a atras la Arad este liniștea și probabil o să fie și motivul pentru care o să plec. E foarte interesant că am spus asta. E un oraș mic, liniștit, plafonat ca orice oraș de provincie, în sensul că n-ai atâtea oportunități, nici profesionale, nici de entertainment, mai ales dacă comparăm Bucureștiul cu Aradul. Numai ideea că ieșeam duminica în oraș și toate magazinele erau închise, pentru mine era un șoc imens. În București mergeam duminică la biserică și apoi ieșeam în oraș și totul era deschis, parcă mai deschis decât în timpul săptămânii, iar aici era complet invers. Mi-a fost greu să mă adaptez, dar am avut noroc să-mi fac o gașcă de prieteni care n-au avut nicio treabă cu actoria, din complet alte zone profesionale, cu care am putut să împărtășesc idei, activități. Clar, oamenii m-au făcut să am șederea aici mai ușoară.


    Alături de Ovidiu Ghiniță în spectacolul „Tatăl” (Foto: Laurian Popa)

    – Spectacolele în care ai jucat și ți-au plăcut, care ar fi?

    – Toate. Sunt câteva excepții, bineînțeles, dar e foarte ingrat să spui că nu ți-a plăcut un spectacol. Probabil că sunt anumiți factori care nu ți-au plăcut sau nu te-ai înțeles absolut minunat cu regizorul… sau nu te-ai simțit tu bine în momentul ăla și contextul ăla, dar contextul n-are nicio vină că tu ai niște probleme. Evident, a fost colaborarea cu Radu Iacoban (n. red. – spectacolul „Tatăl”), care a fost excepțională, care a venit și la momentul potrivit pentru mine, pentru că deja începeam să mă simt singură și neînțeleasă din punct de vedere artistic și atunci a venit un om care a făcut aceeași școală cu mine, un om care vorbește aceeași limbă cu mine și mi-a fost foarte ușor să mă recalibrez un pic. Iar ultima întâlnire, cu Botond Nagy, nu a început așa bine, am fost ca două pietre tari și eu eram deja în niște căutări și în niște zone de-astea de revoltă interioară, dar el le-a gestionat foarte bine și de atunci am rămas foarte buni prieteni. Mai ales că suntem de-o seamă, în aceeași generație. E un spectacol absolut impresionant. Ca instrumente artistice și regizorale e WOW ce a putut să facă băiatul ăsta incredibil.

    „Teatrul e o luptă pentru mine”

    – Ai menționat mai devreme recenta colaborare cu HBO, serialul „Bani negri”. De asemenea, ești cunoscută în rândul cinefililor și pentru „Un pas în urma serafimilor”. Întrebarea e: preferi filmul sau teatrul?

    – Depinde. Florin Zamfirescu, maestrul meu din facultate avea o vorbă, tot timpul când era întrebat de cineva: „Maestre, dumitale ce-ți place, teatrul sau filmul?” și el zicea „E ca și cum m-ai pune să aleg între mâna stângă și mâna dreaptă”. Sunt două chestii complet diferite. În film sunt foarte relaxată și foarte eu, pentru că mi se pare că n-ai cum să-l iei altfel. Cel puțin la noi, în industria noastră cinematografică. Nici nu suntem atât de evoluați în privința instrumentelor, dar e foarte greu să fii luat pentru ceva foarte departe de ceea ce ești tu. Nu e încă Hollywood, ca de exemplu dacă ești slab, te facem gras… Nu, noi suntem mai primitivi din punctul ăsta de vedere și mergem pe niște game foarte clar stabilite. Astfel, eu am încredere totală în omul acela care m-a ales în filmul său. Dacă m-a luat, e clar că m-a luat pentru că e ceva ce pot să fac, ceva ce știu să fac și îi place ce fac. De aceea, pe platoul de filmare sunt cel mai fericit om din lume, pentru că îndeplinește o bucurie că sunt acceptată așa cum sunt.

    Teatrul, în schimb, e o luptă pentru mine și a fost întotdeauna. E cum spunea Hamlet, „vreau să scot Adevărul suprem”. Vreau să pun oglinda în fața societății. Dacă pornești de la asta, e o luptă. În primul rând cu tine, că nu-s toate lucrurile simple și ușoare și bune și calde, iar în al doilea rând e o luptă cu oamenii care în continuare au nevoia să fie mințiți.

    – Care crezi că sunt atuurile tale ca actriță?

    – Contrar aparențelor sunt o persoană foarte docilă și am nevoie de foarte puține lucruri ca să merg cu tine într-o călătorie artistică și într-un proces creator. Chiar n-am nevoie de foarte multe lucruri, nu sunt capricioasă. Am niște toane, dar ele au un timing foarte fix, pe care ți le voi spune dinainte. Există o perioadă de mijloc când mă plictisesc teribil de orice fel de proiect și încep să întârzii sau să nu mai vin. Atunci va trebui tu, ca regizor, să-ți faci treaba și să-mi confirmi că sunt în locul care trebuie și eu sunt omul pe care tu ți l-ai dorit. Apoi există o perioadă de frică și depresie cu vreo două săptămâni înainte de premieră, dar cu o săptămână înainte de premieră sunt all in, mă dedic total, sunt pe pilot automat, nu dorm, nu mănânc. E o chestie aproape ritualică. Și sunt foarte bună! Mi se pare că sunt extraordinar de talentată și e un lucru pe care, crede-mă, e un efort teribil să nu-l uit.

    – Ai vreun model, un etalon în actorie?

    – Nu. Nu cred în modele. Cred că fiecare călătorie e complet individuală, complet subiectivă. Dacă am un model, e omul care aș vrea eu să fiu. Adică am o imagine în cap cu mine peste zece ani și ăla vreau să fie modelul meu.


    În spectaclul „Să ne cunoaștem mai bine” (Foto: Laurian Popa)

    – Ce rol nu ai accepta niciodată?

    – Nu cred că există vreun lucru pe care să nu-l accept, atâta timp cât, bineînțeles, cred în ideea aia și cât timp are sens, că așa dacă vine un regizor și-mi zice „aruncă-te-n cap la fiecare spectacol!”, n-avem cum să facem asta că alta mama nu mai face. Din considerente cât se poate de concrete și palpabile, fizice, medicale chiar, n-aș putea să fac chestia asta, dar otherwise, nu mi-e frică de absolut nicio provocare. Din contră, mi-ar plăcea să fie cât mai mari provocările.

    – În care spectacol crezi că au apucat spectatorii arădeni să te cunoască mai bine?

    – În „Să ne cunoaștem mai bine”. Pentru că ăla e cântecul de lebădă, într-un fel, legându-l așa, mai departe și mai departe. Cumva, sunt acolo niște lucruri pe care le-am spus cu aceeași încredere și cu aceeași seninătate pe care o spui la o plecare. E un spectacol foarte sincer și foarte curat, pentru noi toți, care am contribuit la acest spectacol. Și, bineînțeles, spectacolul meu, „Pisica albastră”, care mi-aș fi dorit să ajungă la mai mulți oameni, dar a ajuns la cine trebuie și cum trebuie și în contextul în care trebuie, pentru că am avut niște întâlniri absolut excepționale, de neașteptat.

    – Cum e Iulia Dinu în realitate? Cum te-ai caracteriza, ce pasiuni ai, ce te motivează, ce te bucură, ce te întristează?

    – Not much… :)) e un om neașteptat de simplu. Îmi place să gătesc, îmi place să mănânc, sunt o gurmandă desăvârșită, aș mânca încontinuu, non stop, orice. Îmi plac foarte mult animalele și mi-aș dori cumva să am vaci și capre și cai, îmi place viața la țară, îmi place pământul, îmi place să grădinăresc, să plantez flori, să cultiv răsaduri, să mozolesc așa cu mâinile în noroi. Sunt și în zodie de pământ și tot timpul mă regăsesc undeva acolo cât mai aproape de rădăcini. Simt în mod natural atracția asta către tot ce înseamnă țară, pământ, iobăgie, niciodată nu m-am considerat un sânge albastru și mă bucură că nu-i așa. Îmi place cinematografia foarte mult și încerc să mă educ în sensul ăsta, în ceea ce privește istoria cinematografică. Cred că e o datorie pe care o are fiecare actor. Mă motivează principiile mele, motivele pentru care am început să fac chestia asta, toate eforturile pe care le-am depus, toți oamenii pe care i-am pierdut făcând chestia asta mă motivează și toate consecințele. Poate că ar trebui să fie un parcurs invers, poate că ar trebui să fiu motivată de bucuriile și de lucrurile bune, de câștigurile din viața asta pe care mi-am ales-o, dar la mine nu funcționează așa. Mă motivează enorm de mult toți oamenii care au crezut și care cred în mine. Bunicul meu a fost una dintre persoanele care necondiționat a fost alături de mine. Când spun necondiționat, mă refer că am pierdut 20 de casting-uri în două săptămâni, fără să câștig bani, fără să mă simt împlinită, fără să simt că sunt pusă în valoare și mi-a spus „Nu contează. La un moment dat o să ajungi acolo unde vrei tu. E imposibil să nu ajungi acolo, pentru că tu faci asta cu atât de multă credință, încât e imposibil să nu vadă cineva asta, e imposibil să nu vadă cât de mult suflet pui și cât de personală e pentru tine lupta asta”. Că meseria asta-i mai mult decât o cruce pe care trebuie s-o porți. E o luptă constantă. Pe care ți-o asumi sau nu.


    În spectacolul „Ne știm de 100 de ani” (Foto: Laurian Popa)

    – Ce te bucură și ce te întristează?

    – Mă bucură un pahar bun de alcool. Mă bucură când sunt cu oameni pe care-i plac și mă bucură să povestesc despre meseria mea, mă bucură să împărtășesc chestii cu oameni, să mă conectez la realitatea altor oameni. Mă bucură foarte mult să călătoresc. Și să călătoresc singură… e una dintre plăcerile mele, să pot să plec două zile singură undeva, să nu se vorbească limba română, limba mea, e cea mai mare bucurie pentru mine. Îmi place să fumez o țigară într-un pat de hotel, pentru că știu că acasă n-o să fac asta niciodată. Sunt chestii foarte simple de care am ajuns să mă bucur… că iese soarele, de exemplu… și cred că am ajuns la concluzia asta în anii ăștia de pandemie. Mă bucură un concert, o reprezentație live… Poate că e și o nevoie de conectare, să simt cum trăiesc și alți oameni, să descopăr diverse experiențe artistice. Chestiile live mă bucură, viața.

    Mă întristează plecările. Mă întristează dezamăgirile pe care ești conștient că le produci plecând. Mă întristează că lumea n-o să fie niciodată așa cum vreau eu să fie.

    – Îți va lipsi ceva din Arad? Dacă da, ce?

    – O să-mi lipsească ideea de echipă. Așa cum a fost ea, șubredă, uneori mai puternică, sinceră sau uneori mai superficială. Chiar și pseudo-apartenența asta cred că te împlinește foarte mult ca om, pentru că nu suntem făcuți să fim singuri și e foarte greu să stai într-un colț și să latri. Atunci când ești parte dintr-o haită te simți mai puternic. Și simți că poate există o speranță de care te agăți constant, că dictonul tău, cu care ai pornit în lupta asta, ăla care e scris pe scut acolo, în latină, să poată să fie urlat, că poate să devină un cântec comun, poate și el să fie parte dintr-un mesaj.

    – În încheiere, un mesaj pentru arădeni, spectatori, colegi, amici și/sau prieteni?

    – Să facă un exercițiu de imaginație și să se gândească că, poate cândva, o să ajungă undeva într-un loc străin, în care oamenii nu funcționează ca ei, în care oamenii nu arată ca ei, în care oamenii nu fac același lucru pe care le fac ei, în care oamenii nu mănâncă ca ei… și cel mai frumos lucru care poate să li se întâmple ar fi ca cineva să le deschidă ușa și să le spună că e OK că sunt diferiți.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    8 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.