Ceea ce vedeți mai sus este o litografie apărută în revista Nikipercea în 1859.

Prințul Cuza tocmai a aprobat niște ordonanțe ministeriale care cenzurau circulația liberă a informației. Era cu 134 de ani înaintea datei în care la nivel ONU s-a stabilit ca 3 Mai să marcheze Ziua Libertății Presei (20 Aprilie este Ziua Presei Libere din 1991 la inițiativa organizației Reporteri fără frontiere).

Poate nu mă apucam să combat acum despre asta dacă un comentator asiduu la Special Arad nu mă lua la refec, susținând cu emfază că presă liberă nu există sau dacă totuși mai este pe undeva în ruine, în mod sigur nu la Arad.

Fără să intru în tainele meseriei – este o meserie și o vocație – insist acum și aici doar pe o idee cam străină mai nou pe aici și aiurea.

Este vorba despre libertate în general, începând cu întrebarea ce este ea dacă este cu adevărat, cum poate fi câștigată și păstrată dacă totuși există.

E o problemă veche, din cele mai vechi timpuri, ca să folosim un loc comun adecvat, una chiar filozofică și simpluță în același timp. Libertatea este ca și aerul: nici nu îți dai seama de ea până când există. Problemele încep după ce dispare și realizezi că respiri din ce în ce mai greu aerul golit de adevăr, onestitate și de franchețea celuia care nu se sfiește să spună ce gândește.

Dacă gândește, desigur, fiindcă nici definiția gândirii nu este simplă. Nu orice îți trece prin cap este un gând – se mai întâmplă, ca să fiu nițel macabru în aceste vremuri, să fie un glonț – nu orice spui este demn de spus și ascultat, ca să le poți deosebi trebuie să fii doritor de adevăr, nu de cioace. Și să mai și înveți câte ceva, că altfel spui doar tâmpenii și susții baliverne.

Ei, după toate astea ne reîntoarcem la Nikipercea din 1859, uitându-ne mai atent la desen. În ușa redacției (redakție) stă ziaristul cu mâinile legate la spate și cu un lacăt în gură. În fața lui, omul în uniformă ține într-o mână un bici, în cealaltă arătându-i nenorocitului de ziarist hotărârea ministerială.

Despre asta vorbim, stimați cititori ai Specialului de Arad: cel în uniformă este omul care nu crede în libertatea presei, dar mai nou nu are nevoie nici de uniformă, nici de bici, ajunge să aibă un cont pe Facebook, de unde să proclame ritos că nu există presă liberă.

Pe vremea litografiei lucrurile erau mult mai simple și mai complicate în același timp, propaganda umbla încă desculță, iar comunicarea digitală nu apărea nici măcar în romanele lui Jules Verne.

Nu vă lăsați înșelați de noii oameni în uniforma gândirii fără gând, cu biciul site-urilor de socializare în mână.

Acel om stând în pragul redacției există în continuare, iar legătura de la mâini și lacătul de la gură sunt doar simboluri.

Nu are cel în uniformă atâta timp și minte să înțeleagă că a pierdut lupta din start.

Pentru că, iar asta este din nou de când e lumea, adevărul apare până la urmă și indică exact acest lucru: fără adevăr ești doar o ființă, om devii în momentul când îți dai seama că poți minți sau spune adevărul.

Avem această posibilitate de alegere, iar ziaristul adevărat va alege întotdeauna varianta a doua.

Urez colegilor arădeni de la publicațiile mai mult sau mai puțin libere, o zi frumoasă și să ne vedem cu toții în libertate!