vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    Constelația Eminescu pe cerul românesc

    de - | 15 ianuarie 2016, 12:00 PM | Contributors

    0

    „Munca unui om se poate plăti, caracterul, cultura lui, nici gând” – M. Eminescu 

    Trag cortina începând cu afirmația unui eminescolog incurabil, Petru Creția, pe care o găsesc la fel actuală, la fel de vibrantă și problematică în zilele noastre: “De dragul câtorva prejudecăți entuziaste mai nimeni nu-l citește cu adevărat pe Eminescu, iar cât se citește se citește, superficial și mărginit la câteva poezii rău consacrate de școală. Eminescu tinde tot mai mult să devină “Eminescu”, ceva pus deoparte în lada de zestre a nației și de care ești mândru că se afla acolo, ferit de orice întâmplări. Este însă vremea să se întample ceva cu ce ne-a ramas de la el: o lărgire și o adâncire a cunoașterii și a înțelegerii noastre. Ca orice poet mare, Eminescu e un poet dificil. Și cu atât mai dificil, cu cât el singur generează, prin vrajă și prin cântul versurilor sale, mirajul facilității.”

    Azi, 15 ianuarie, de Ziua lui Eminescu şi a Culturii Naţionale, ne fălim că Eminescu încă există și ne atinge unduios cu poezia sa, dar și că am ajuns într-acolo să ne regasim mai mult în el, în creația sa. Mai mult ca oameni, ca neam şi ţară. Eminescu rămâne pentru poporul nostru piatra unghiulară a sufletului românesc. Iar nădejdea mea este că posteritatea va continua să-l omagieze cum se cuvine, nedându-l uitării. Am fost odată întrebat: Ce înseamnă pentru mine poetul Mihai Eminescu? I-am răspuns că Eminescu înseamnă tot ce-i mai frumos și mai înălțător într-un român. Pe dinapoi și pe dinainte, pe dinlăuntru și pe dinafară, sălășluiește-n noi ceva din fragilitatea geniului său. Iar asta definește comoara umană a culturii românești, de a expune filosofic o lume nemaivăzută, neînțeleasă și nebănuită, cum altfel, decât prin versuri. Din comoara aceasta, câte-un bănuț de aur sălășluiește în fiecare dintre noi.

    Petre Țuțea, țăranul imperial, filosoful pe care-l îndrăgesc cel mai mult, afirma spre sfârșitul vieții că Eminescu poate fi calificat: “sumă lirică de voievozi”.

    Să privim așadar la câteva dintre aprecierile marilor gânditori români despre poetul care a schimbat conotațiile poeziei universale, pentru totdeauna.

    Marele criticul literar, Titu Maiorescu, formatorul și părintele spiritual al ”Junimii”, spunea despre marele poet: “Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”.

    În cartea dedicată vieții și muncii creatoare a lui Mihai Eminescu, George Călinescu a scris: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

    Lucian Blaga vorbea, în ”Spațiul mioritic”, despre ”Ideea Eminescu”: ”Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forță. Nu știu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forță. Pentru creșterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esențială”.

    Un scriitor notoriu al literaturii românești, Mihail Sadoveanu, exprima foarte limpede această idee: ‘‘Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toți scriitorii acestui neam.(…) Sigur, el, care era veșnic obsedat de durată și de continuitate, care a gândit necontenit cum ar putea salva din cele trecătoare ceea ce este românesc, a încercat să salveze ordinea istorică proiectând-o într-o ordine mitică. Numărându-se printre cei înverșunați dușmani ai timpului ucigător de forme, Eminescu a găsit un aliat prețios pentru înlăturarea celor două categorii îngrăditoare ale libertății de gândire, timpul și spațiul”.

    Iar Tudor Vianu aprecia: ”Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se așeze în curentul limbii și să-și înalțe pânzele în direcția în care sufla duhul ei”.

    Poetul Tudor Arghezi spunea, referindu-se la Eminescu: ”A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singurateca slavă”. Istoricul Lucian Boia îl zugrăvește pe marele poet în cea mai nouă carte a sa pe care i-o dedică integral: „Eminescu nu e perceput doar ca un foarte mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfățișează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului.”

    Prof.dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea: ”Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al nației dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”. Tot ea afirma: ”Lumina Lui, a Poetului, este veșnică pentru că actualitatea ‘marilor’ este eternă. Dacă noi nu o vedem, este din pricina cecității noastre… (…) Îmi plac deopotrivă Sonetele eminesciene, unele pornind de la Shakespeare, ca acel ‘Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii/ Atunci te chem, Chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface’, dar care la Eminescu a devenit, iată, cu totul altceva. Cuvântul își regăsește și aici, ca în întreaga poezie eminesciană, valorile magice originale”. Cum îl definea Geo Bogza? ”El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim”.

    “Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”, iată un distih stingher al lui Mihai Eminescu, pe un colţ de manuscris, ce l-a copleşit pe filosoful Constantin Noica. Mihai Eminescu este considerat, de filosof, ca fiind “Omul deplin al culturii româneşti”. El adăuga următoarele: ”Cu numele lui magic deschidem toate porțile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reținute sau sistemele de filozofie posibile e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă către tot”.

    Într-un portret inedit făcut lui Eminescu, criticul literar Dan C. Mihăilescu spunea’: ”Pentru a fi onești și autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (…) Un student român la Viena și Berlin, care știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”.

    Se vorbește des despre absolutizarea justificată a geniului eminescian, ba chiar ajungându-se la a-l considera “Românul absolut”. Nimic mai corect de-atât. Fiindcă absolutul în necuprinderea sa este o noțiune cu valoare, oarecum, calificabilă. El devine incalificabil în momentul în care încerci să-l descalifici prin comparație. Poți califica Absolutul ca având o valoare infinită, superioară celorlalte valori fizice.
    Pe de altă parte, absolutul nu e cuantificabil din moment ce îl califici infinit. Calificarea pe care i-o acorzi poate fi validă doar prin estimare. Absolutul își descalifică esența din moment ce îi atribuim o valoare exactă, fiindcă ea nu ține de nici un element fizic care se poate măsura cu valori exacte. Ca urmare, măsura este antipodul absolutului, iar orice reglaj natural devalorizează Incalificabilul. Absolutul ține de metafizica unui univers propriu-zis. Orice transcendere pe care și-o permite rațiunea, constă în invocarea Absolutului. Cel mai sigur, pe lângă divinitate, poetul este un absolut.

    Sunt foarte multe cuvinte care s-au spus despre Mihai Eminescu, însă cea mai reușită și mai profundă zugrăvire a sa rezidă din chiar cuvintele sale.
    ”Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.” Eminescu a trezit poporul român din negura medievalismul spiritual, a platitudinilor de manieră gotice și fricii de grai. Eminescu este însăși imnul poporul român, port-stindardul identității românești între străini. Să-l sărbătorim dar cum se cuvine, citindu-l și meditând la versurile pentru a căror simetrie a trudit atât de mult.

    La mulți ani prințului inimii românești, Mihai Eminescu!

    Adrian Sereș

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    7 + 3 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.