Începută cu o săptămână înainte de 15 septembrie, școala noastră, a tuturor, dacă ne gândim nițel mai bine, reprezintă în continuare o temă de discuții și dezbateri. Interminabile și fără niciun folos concret și palpabil.

Pe hârtie, mai precis pe ecrane, așa cum citiți acum și acest text, discuțiile arată bine, sunt inteligente și pline de dorință de mai bine, în realitate însă nu se schimbă nimic. Mai precis, ba da, se schimbă. În rău. Din rău în și mai rău.

Școala pe care am moștenit-o în anii nouăzeci, cea la care am umblat cu toții trecuți de 40/50 de ani, avea o problemă fundamentală, o boală din naștere: era un instrument de îndoctrinare ideologică. În rest treaba funcționa binișor, tema de casă era temă de casă, nota de trecere era cinci-ul, zecele se dădea rar pe ochi frumoși, iar în matematică și fizică nu se putea băga prea tare nici politicul.

Nu de alta, dar activiștii, stând mai rău cu științele exacte, puteau să își rupă dinții cu ele. Profesorii erau pregătiți temeinic, fără cursuri de psihologie și pedagogie nu prea aveai ce căuta în învățământ, examenele erau examene chiar dacă facem abstracție de acel număr mic al protejaților care nu aveau prea mare treabă cu ele nici pe atunci.
A venit însă libertatea peste noi în Decembrie 1989, iar rezultatele au fost năprasnice. Ce să-i faci, așa e cu libertatea. Dacă nu ai știința și cumpătarea obligatorii, cu libertatea ajungi exact acolo de unde doreai să ieși: în arbitrar și derizoriu. Iar acolo dai de regulă de domeniul cel mai sensibil al conviețuirii umane: educația.

Și a fost bine până când a fost vorba doar de renunțarea la formalismul impus de ideologia comunistă. Însă, așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, relativismul habarnist s-a impus repede și aici: pe lângă uniformă și organizațiile de pionieri și UTC s-a renunțat și la organizare, planificare și disciplină. Dar ce a fost mai dramatic: dascălii, pedagogii au rămas ce au fost și până atunci: niște servitori ai sistemului, cu tot ce decurge de aici. Statut minimal, prestigiu ioc, venituri derizorii și dependență de politic.

Despre bișnițăreala cu diplomele universitare voi vorbi altă dată, acum rămân la nivelul școlii elementare și medii, mai precis în domeniul educației de bază, cea asigurată începând cu grădinițele și terminând cu bacalaureatul.

E aici de reținut, înainte de toate, că, instituții politice prin excelență, inspectoratele școlare județene nu au fost desființate nici până acum.

Dimpotrivă: învățământul despre care vorbim este „dirijat” administrativ prin aceste instituții inventate de comuniști și care aveau scopul de a asigura controlul politic asupra învățământului. Acum politicul a trecut pe planul doi, însă controlul funcționează la nivelul organizării, a promovării, în general în ceea ce privește forma și nu conținutul educației. Iar rezultatul acestui „lasă-mă să te las” se vede în disoluția conținutului. Școlile se împart în funcție de posibilitățile elevilor, mai precis al familiilor care stau în spate.

Sunt școli bune, de elită, cum se spune, unde sunt și condiții și dascăli adevărați și sunt altele, cele multe, unde domnește haosul. Mai ales prin prezența masivă a celor care sunt pedagogi doar pe hârtie, neavând nici har, dar nici pregătire pentru această nobilă meserie.

Rezultatul este cel pe care îl putem vedea cu toții dacă avem interesul și atenția necesară.

Cei cu dare și posibilități își trimit copiii la școli de prin alte țări sau în cele câteva de aici care încă corespund pretențiilor reale și nu mimate. Fenomenul este masiv la nivel universitar – cine dorește diplomă pe bune, nu una „fabricată” -, dar deja este prezentă și la nivelele inferioare.

Dascălii sunt considerați niște terchea-berchea care se descurcă și ei cum pot, nu niște specialiști în educație și în pregătirea pentru viață a tinerilor.

Toate acestea sunt parcă sintetizate la nivel „artistic” cu ocazia diferitelor festivități. Asta e, la festivități am fost și suntem buni în continuare. Acolo unde nu trebuie să demonstrăm, ci să imităm, să mimăm ceea ce ar trebui să fie cu adevărat.

Nu contează că învățământul românesc este laic de peste un secol, nu există festivitate de sfârșit de an școlar sau de deschidere fără preoți și pastori. Și nu vorbim aici de școlile diferitelor culte religioase, acolo unde, cât de cât, prezența lor poate fi firească. Interesant este că – în amintirea securității oare? -, nici fără reprezentanții organelor de ordine – poliție, locală sau generală – nu prea mai poate fi concepută o festivitate de deschidere a anului școlar.

Și ca o încununare a jocului de-a imaginea, nu există festivitate școlară fără politician.

Că e deputat sau primar, consilier sau secretar de stat contează din nou mai puțin, important este ca el să rostească „cuvântul de deschidere”.
Rar se mai întâmplă să apară la aceste festivități un absolvent al școlii respective care a ajuns departe, să vină niște adevărați oameni de succes în diferitele domenii, respectiv oameni care pot exemplifica ce poate însemna școala pentru viitorul unui om.

Nu, politicienii, preoții și polițiștii sunt oaspeții de seamă ai acestor festivități, iar până când acest obicei nu se va schimba vorbim degeaba despre reforma învățământului românesc…