De obicei, când un membru al comunităţii primeşte un titlu de excelenţă pentru meritele pe care le-ar fi avut în viaţa cetăţii, e un motiv de bucurie, ori în cel mai rău caz de nepăsare din partea unor membri ai comunităţii.

Acordarea titlului Pro Urbe generalului-maior, în rezervă, Vasile Ionel Heredea, de către Primăria municipiului Arad, a stârnit, însă, mari nemulţumiri, demersul fiind considerat cel puţin controversat.

Nu mi-a fost uşor să încep această anchetă de caz, fiindcă generalul Heredea era o cunoştinţă foarte veche, cu care chiar am avut o relaţie foarte bună.  De-aia am şi fost foarte atent la fiecare răspuns pe care l-am primit atunci când am început acest demers jurnalistic.

Deranjul provocat între  arădenii care au trăit evenimentele Revoluţiei din Decembrie 1989 nu a fost stârnit neapărat de acordarea titlului în sine, ci de motivaţia care a stat la baza acestuia. Zic nişte consilieri municipali, care au iniţiat acordarea mai multor titluri, că generalul-maior (r) primeşte această recunoaştere pentru…” pentru modul în care a coordonat unitatea militară în Decembrie 1989, pentru a proteja populația civilă și instituțiile din Municipiul Arad.”

Aici e baiul! De fapt, sunt două baiuri! Mari, cât nişte minciuni care să îngheţe şi amintirile despre Revoluţia din Arad în 1989, nu doar apele Mureşului care nu vor putea spăla ruşinea acestor minciuni.

Păi, stimaţi consiglieri iniţiatori (în italiană înseamnă şi altceva, scris în această formă), fostul colonel Heredea nu conducea şi nici măcar nu coordona nici unitatea militară din Cetate, nici pe cea din Gai, nici pe cea de la Ineu şi nici pe cea de la Lipova, care au desfăşurat misiuni militare la Arad. Era comandantul unui batalion din cadrul Unităţii militare din Cetate. Apoi, conform documentelor şi relatărilor de atunci, ofiţerul Heredea a fost primul care a ordonat să se tragă în faţa Primăriei din Arad, chiar în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989. Ce-i drept, a fost foc de avertisment împotriva manifestanţilor care ajungeau în Piaţa din faţa Primăriei. Dar s-a tras cu muniţie de război, adică au fost trase cartuşe de calibrul 7,62, din pistoale mitralieră AK.  Şi n-a fost doar o salvă, au fost mai multe. Trei, mai exact.

Totuşi, desi am fost unul dintre protestatarii de atunci (poate, odată, am să relatez, fără nici o pretenţie, un eveniment de la Abatorul Vechi, unde eram pe atunci gestionar de noapte), am apelat la informaţii care pot veni direct de la sursă. Adică de la ofiţerii colegi şi superiorii de atunci ai actualului general Heredea.

Foştii superiori şi camarazi de arme îi contestă meritele

Am stat de vorbă prima oară cu colonelul de atunci, acum în rezervă, Ion Micu, cu locotenent-colonel în rezervă Nistor Drâmbău şi colonelul în rezervă Liviu Prodan. Pe scurt, iată transcrierea discuţiei.

– Heredea era atunci comandantul Batalionului 1 de infanterie din cadrul Unităţii militare din Cetatea Aradului. Adică era prima unitate care pleca în luptă în caz de război. Pe data de 17 decembrie 1989 Heredea era în permisie. Deci, batalionul pe care trebuia să îl comande a plecat fără el la Timişoara. Noi ne-am ocupat să fie toţi oamenii lui în cazarmă. El a ajuns pe la prânz, când noi plecam la Timişoara. La început nu am ştiut unde plecăm. Ni s-a spus că pe graniţa cu Ungaria. El a văzut că noi plecăm, dar n-a venit să preia comanda batalionului său. Deşi trebuia să îşi comande unitatea. Heredea a rămas în Cetatea Aradului, unde s-a constituit un alt batalion din militarii rămaşi. A primit misiunea de a apăra Consiliul PCR şi Primăria. A fost primul care a comandat să se tragă în Arad în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989. Focul ăla de avertisment l-au tras oamenii comandaţi de el, la ordinul lui. Dacă mai înaintau se trăgea la picioare, conform regulamentului. După aceea, a comandat o companie din cadrul Batalionului, la Aeroport, unde trebuia să apere obiectivul de eventuale atacuri. S-a tras în prostie la Aeroport. S-a tras şi după două babe, care s-au ascuns după digul de lângă Pădurea Ceala. Dimineaţa erau îngheţate de frig şi de frică. A ordonat să se tragă şi către unitatea militară din Gai, iar cei de acolo au ripostat, crezând că sunt atacaţi. Astea sunt meritele lui deosebite!

Foto: Florin Hornoiu / Cartea „Victoria la Arad” de Emil Șimăndan

– Într-o declaraţie pe care am găsit-o în Jurnalul Naţional, ofiţerul Heredea spune că a primit ordin de la colonelul Bădălan, trimis la Arad de la Oradea, încerc eu să apăr aparenţele.

– Şi noi am primit acelaşi ordin! Dar era un regulament! Nu ştiu dacă mai este în vigoare şi acum. Dar acel regulament spunea că în câmpul de luptă, acel comandant care va primi un ordin greşit şi care ar putea duce la pierderea de vieţi omeneşti nejustificat, nu va fi pedepsit dacă nu execută acel ordin de la un superior. Fiind în plin centrul Aradului, cu oameni pe străzi, oameni la balcoane, oameni în piaţă, toţi fiind neînarmaţi… De ce a dat ordin să se tragă foc de avertisment? Se puteau întâmpla nenorociri! Diaconescu de ce n-a ordonat să se tragă în Arad? Aprimit ordin de la acelaşi Bădălan să bage baioneta în oameni! De ce nu a executat ordinul? Nici fie-iertatul Klein nu a executat ordinul lui Bădălan.

– Cine era Diaconescu?

– Şeful de stat major la Unitatea militară de la Lipova. Cei de la Lipova au fost chemaţi să suplimenteze paza Consiliului. Deci, Heredea a fost singurul care a executat ordinul de a trage spre populaţie! Atunci ce merite deosebite a avut? Că în cadrul unităţii nu îmi amintesc de vreo faptă de curaj. Sau vreun geam pus de el, să rămână ceva în urma lui. Când era comandant de companie i-a dispărut un pistol… O săptămână a fost toată unitatea militară în consemn, n-am fost acasă… A fost găsit pistolul aruncat la intrarea în Cetate. După ce s-au liniştit treburile plutonierul lui care îi era în subordine a fost condamnat, iar Heredea promovat. Asta a fost un merit deosebit, nu? N-am înţeles nici noi de ce a fost promovat, dar asta a fost. La Academia Militară a intrat fiindcă era tractorist şi avea „origine sănătoasă”, cum se spunea pe atunci. Nu a făcut Liceul Militar. După Revoluţie a fost promovat din nou în funcţia de Şef de Stat Major. La pensie a ieşit cu gradul de colonel. N-am înţeles pentru ce merite a fost avansat, după pensionare, de două ori, până la general maior. Ăsta l-a ridicat în grad de general, cum îi zice dom’le, cu partidul lui… Oprea! Oprea l-a făcut general. Ăla care-i purta geanta lui Miron Cosma. Şeful chiloţilor şi ai izmenelor din Armată. Altul fără nici o pregătire. Mă rog, tot atunci i-a dat grad şi lui Falcă şi la mulţi alţii!

– Ce beneficii are de pe urma acestor avansări în grad?

– Niciunul! Se afişează pe la evenimente. Are pensie ca şi colonel. Înainte de Revoluţie era un singur general la Arad. Acuma sunt vreo şase, dar făcuţi în timpul activităţii.  Cum e Cătănici, Iercoşan…

– Care era organizarea de atunci a Unităţii militare din Cetate?

– Erau trei batalioane de infanterie şi unul de tancuri.  Eu (col.Ion Micu) eram locţiitorul comandantului Unităţii militare. Adică, în caz de război eu aveam misiunea de a înfiinţa o altă unitate militară. Aveam tot armamentul disponibil, toată logistica militară… cunoşteam şi oamenii. Puteam înfiinţa un regiment.

Foto: Petru P. Cenade / Cartea „Victoria la Arad” de Emil Șimăndan

La toată  discuţia a participat şi preşedintele Asociaţiei Urmaşilor şi Răniţilor din Decembrie 1989 din Arad, Adrian Bun.

– Domnul Heredea este implicat şi în Asociaţia creată pentru sărbătorirea Centenarului şi poate de-aia trebuia să primească şi un titlu.

– Câţi ofiţeri sunt membri ai asociaţiei fiindcă au fost răniţi?

– Doi sunt de faţă (col. Drâmbău şi col. Prodan), Chiş a murit, Dupţa, Petrea, Duca, Ursu, Grada, care a murit între timp.

– Câţi dintre ei au primit vreo recunoaştere printr-un titlu acordat de autorităţile locale?

– Niciunul!

Comandantul din 1989 al unităţii antiteroriste de la Aeroport, Alexandru Bochiș, susţine că Heredea a vrut să îl lichideze

– He, he, pe mine a vrut să mă omoare de trei ori, în zilele alea!

– Cum aşa? Ce funcţie aveaţi atunci?

– Eram şeful compartimentului antiterorist din cadrul unităţii de securitate a Aeroportului Arad. Aveam în subordine 12 subofiţeri, plus plutonul de pază interioară a aeroportului şi o formaţiune de luptă antiteroristă. În seara zilei de 22 decembrie mi s-a spus că va veni Heredea cu o companie să asigure paza aeroportului. Ne-am prezentat la comandantul aeroportului toţi: trupele de securitate, compania de pază, gărzile patriotice, plutonul antiterorist pentru a ne subordona Armatei. Fiindcă aşa era ordinul. Aşa era, de fapt, şi planul de acţiune în caz de război. Mie i-a spus Heredea că dacă vreau să plec, pot să plec. Cum să plec dacă eu aveam comanda atâtor oameni? Mi-a permis cu o oarecare reţinere să rămân în aeroport. Mi-a dat, chipurile, întăriri cu un pluton de soldaţi neinstruiţi, săracii, fiind veniţi din perioada de recrutare. Heredea n-avea nicun habar de aeroport. I-am arătat pe hartă tot dispozitivul cu toate punctele de observaţie şi de pază. Seara s-a anunţat sosirea avionului care făcea cursa cuplată Timişoara-Arad-Bucureşti. Cei care trebuiau să plece spre Bucureşti au rămas în aeronavă. Pe la 22,00 s-a anunţat că aeronava nu va mai decola fiindcă pe aeroportul din Bucureşti se trage. Atunci au fost coborâţi pasagerii şi duşi la autocar, fără să treacă prin aerogară. De.aia am aflat abia a doua zi că printre acei pasageri au fost şi generalii Nuţă şi Mihalea.

Dar să revenim la Heredea. Într-adevăr în noaptea dinspre 22 spre 23 decembrie zvonurile nu mai conteneau. Ba că vin 12 elicoptere de la Caransebeş să atace aeroportul, ba mai ştiu eu ce. Cu forţele pe care le aveam în interior nu aveau cum să ne ocupe în caz de atac, nici din aer şi nici terestru. Era un plan făcut pentru cazul unei deturnări de aeronave care ar fi vrut să aterizeze la Arad. Trebuia să dispunem pe pistă vehiculele din dotarea aeroportului, care ar fi împiedicat aterizarea. Cum diversiunile erau enorme, comandantul aeroportului a primit ordin să blocheze pista fiindcă vine nu ştiu ce avio cu nu ştiu ce terorişti. El nu a mai comunicat ordinul către nimeni, comandantul Munteanu fiind şi un pic infatuat. El zice că ar fi anunţat la Corpul de Gardă. Dar a mişcat vehiculele respective pentru blocarea pistei. Armata, la ordinul lui Heredea a început să tragă spre aerogară. Cu mitraliere de 14 mm, de pe transportoare blindate. Noi eram toţi pe jos. După cinci minute bune se opreşte focul. Se trăsese şi în cisterna de cherosen. Ca prin minune nu a explodat, fiindcă altfel ar fi fost prăpăd. A fost rănit Datcu, şoferul de pe maşina de pompieri.

Atunci, în dimineaţa de 23 au trimis un subofiţer care mi-a spus că Heredea a ordonat să merg cu un ABI la capătul pistei, fiindcă de acolo ar veni un atac. Am spus că mergem, dar cu echipaj mixt, securitate şi armată. Deodată n-a mai fost niciun atac.

Apoi, în 24 decembrie, altă diversiune. Vine acelaşi subofiţer şi-mi spune că Heredea a ordonat ca tot efectivul de securitate care are armament în dotare să se prezinte la Armată, la cazarma companiei de pază, cu tot armamentul să-l predăm. Cum să mergem 12 inşi înarmaţi cu pistoale automate, cu muniţie, către cazarma armatei? Ce ar fi făcut militari? Ar fi tras evident! I-am spus să vină cei de la armată să verifice armamentul după care o să-l predăm. După vreo oră au venit şi le-am predat armamentul. Sandu Bejan mi-a spus mai apoi:”dacă veneaţi atunci cu armamentul, aveam ordin să vă radem”.

A mai fost o diversiune în care a încercat să mă atragă. Pe aleea aeroportului erau nişte panouri pe care scria tot felul „trăiască”. A venit un subofiţer să îmi spună că a ordonat Heredea să dau jos panourile. Am întrebat: eu să le dau jos? Da, zice, aşa a ordonat. Dacă mă depărtam de dispozitiv să rup alea, când mă întorceam spre aeroport nu veneam înarmat? Aşa că nu m-am dus. Am trimis doi subofiţeri.

În 25 decembrie m-au arestat, la plângerea lui Heredea. Asta ştiu de la procurorul Mihai Ruja.

Foto: Petru P. Cenade / Cartea „Victoria la Arad” de Emil Șimăndan

Nici Heredea nu a crezut că va ajunge să tragă spre arădeni

Pe de altă parte, toate documentele care relatează despre acţiunile militare în municipiul Arad, precizează că ordinul de foc de avertisment dat în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 împotriva demonstranţilor care ajunseseră în faţa Piaţa Primăriei i-a aprţinut căpitanului Heredea Vasile, comandantul Batalionului I. Căpitanul Memetea Ioan, şeful Statului Major, este cel caredeschide calea dialogului cu demonstranţii care s-au şi retras organizat în faţa militarilor.  Mai mult, căpitanul Memetea este cel care ordonă apărătorilor Consiliului că „în caz că cineva încearcă să se infiltreze printre ei şi să tragă în demonstranţi să i se raporteze imediat pentru a fi anihilat”. Apoi lt.-col Florian Moş, de la Ministerul de Interne, primeşte ordin să împrăştie demonstranţii cu gaze lacrimogene şi să reţină organizatorii. Ofiţerul refuză executarea ordinului.

De altfel, căpitanul Heredea relatează chiar în raportul său privind evenimentele din decembrie 1989 doar  acţiunile de la Aeroport, unde a preluat comanda pazei şi apărării obiectivului. Şi că în urma focurilor repetate trase în acele zile la Aeroport „nu există o evidenţă a consumului de muniţie pe oameni şi pe zile”, precum şi faptul că „în confruntările care s-au desfăşurat la Aeroport a fost rănit un soldat”. Nimic despre rănitul în urma focului executat spre autoutilitarele aeroportului.

Însă am găsit o altă declaraţie a actualului general-maior în rezervă Heredea, publicată de Jurnalul Naţional. Iată ce spunea în ianuarie 2005, când Bădălan era numit Şeful Marelui Stat Major al Armatei Române: „Ce am stiut si stiu eu si Memetea (n.r. – fostul sef de stat major al UM 01380 Cetate, mort in anul 2002), nu mai stie nimeni. Eu personal am plecat din sistem de scarba. La inceput, in primii ani de dupa Revolutie, a existat o etapa in care oamenii au fost pusi pe functii in raport cu competenta lor. Apoi, factorii politici s-au bagat cu picioarele in armata, iar avansarile s-au facut pe criterii politice. Primii care s-au miscat repede au fost actualii nostrii generali.” Participant direct si „in linia intai” la evenimentele din Arad, col. (r) Heredea are o viziune foarte clara si critica asupra acelei perioade dramatice. „Actualul sef al Statului Major General a fost „vioara intai” si poate fi pus alaturi de politrucii de atunci. Daca faceam ce ne-a spus el, si in orasul nostru s-ar fi declansat un adevarat macel. Daca noi, cei pusi sa aparam Consiliul nu am fi avut informatiile noastre si am fi executat ordinele lor, Aradul ar fi fost scaldat in sange. Inca din februaie 1990 le-am spus-o clar celor de la MApN ca nu am nici un fel de consideratie fata de Badalan. In decembrie 1989, acesta era maior, la sfarsitul anului era locotenent colonel (avansare normala, care i se cuvenea). Apoi, pe 24 ianuarie i s-a dat gradul de colonel, iar peste cateva saptamani, la inceputul lui februarie, a fost facut general. Trei grade militare din segmentul superior al ierarhiei, in doar cateva luni? Si asta pentru ce? Pentru meritele deosebite din timpul Revolutiei?”

În indignarea de atunci, din 2005, colonelul în rezervă de atunci, Heredea mai spune: „”Nu am crezut ca voi ajunge vreodata sa trag in concetatenii mei. Ma cunosteau foarte multi aradeni si eu ii cunosteam pe multi dintre acestia. La iesirea din sala Memetea m-a intrebat: „Mai, tu ce zici de omul asta? Tu ce te-ai gindit ce faci?”. I-am raspuns: „Nu am de gand sa trag. Nu am fost instruit sa trag in cunoscutii mei”. La care Memetea mi-a raspuns: „Mai, si eu te sustin sa nu tragi. Am doi copii si nu vreau ca cineva sa ajunga vreodata sa le spuna ca tatal lor a fost un criminal. Din acest moment, eu nu-ti mai dau nici un ordin si o sa fac in asa fel incat sa nu ma mai vezi””. Domnul Heredea  a fost înaintat la gradul de general maior când era deja în rezervă. Când a ieşit din Armată avea gradul de colonel.

Foto: Petru P. Cenade / Cartea „Victoria la Arad” de Emil Șimăndan

Concluzia? Niciuna. Poate deziluzia

Ce ar mai fi de spus? Păi, de pildă că niciunul dintre răniţii din Revoluţie la Arad şi niciunul dintre cei 42 de luptători cu certificat de revoluţionar din Arad nu a primit nici o distincţie măcar de aceeaşi importanţă din partea oraşului pentru care şi-au pus viaţa în pericol în decembrie 1989. Nici măcar actorului Valentin Voicilă, liderul incontestabil al demonstranţilor de atunci nu i s-a acordat nici o distincţie. Cu toate că negocierile cu forţele militare pentru evitarea evenimentelor nedorite şi pentru protejarea populaţiei Aradului au fost începute şi susţinute permanent tocmai de Vali Voicilă. Fără harul lui în a îndemna la împăciuire la Arad s-ar fi tras în plin în demonstranţi şi ar fi fost cine ştie câţi morţi şi răniţi.

Domnul Heredea merită distincţia Pro Urbe pentru orice activitatea de-a sa, chiar şi pentru cea comercială, dar nu pentru „felul cum a coordonat unitatea militară în Decembrie 1989” şi nici pentru „protejarea populaţiei civile şi a instituţiilor din municipiul Arad”.

Păcat de faptul că cei care i-au acordat distincţia au compromis ideea de recunoştinţă faţă de cei care s-au jertfit în decembrie 1989, ca o ironie a sorţii, tocmai în speranţa că Aradul şi România vor avea conducători mai buni. Dacă acum, după doar 28 de ani, ne minţim în halul ăsta, ce istorie vom scrie după 50 de ani?