Apropoul este că se pregătește strategia culturală a Aradului pentru cei cinci ani care urmează. Până aici este în regulă. De ce nu s-ar pregăti, nu-i așa? Problemele încep când intrăm în amănunte. Cu atât mai mult cu cât în aceste zile orașul este gazda Festivalului de teatru Underground. Da, din Arad. Un festival internațional, am putea zice, de tradiție, aflat la a cincisprezecea ediție. Dar, surpriză, necuprins în strategia culturală aflată în vigoare. Și care a fost elaborată acum zece ani de aceeași echipă care se va ocupa și de următorii cinci ani.

Să ne înțelegem: nu avem nimic de împărțit cu Doamna Corina Șuteu, fostă ministră a culturii, cea care, prin organizația ei, s-a ocupat și de cei zece ani trecuți de cultură din Arad și care se va ocupa și de cei cinci care sunt pe vine. Și nu pe gratis! Doar atât că festivalul de care pomeneam mai sus nu a fost prins în strategia trecută. Nu este vina Corinei Șuteu și a echipei sale, e vorba de realități locale despre care Doamna, nefiind arădeancă, nu avea cum să își dea seama. Chiar dacă le știa.

Vine, așadar, prima întrebare: oare în Arad nu avem oameni și organizații, fundații care s-ar putea ocupa de strategia culturală a orașului? Chiar așa de rău am ajuns? Bine, se înțelege, în capitală situația este alta, acolo găsești vrute și nevrute. Mai ales dacă nu te interesează conținutul doar forma.

Și cu asta am și ajuns la miezul problemei.

Oare Aradul mai poate fi numit un oraș cultural? Unul care, bazându-se pe tradiții și pe oamenii săi de cultură, este în stare să elaboreze un program cultural pentru următorii cinci ani? Politicienii noștri au dimensiunea culturală care să îi facă să acționeze în acest sens? Nu doar strict în sensul intereselor de partid și a altor interese colaterale dar cu atât mai personale?

Ilustrez întrebările cu ceva absolut concret și pe înțelesul tuturor chiar dacă e vorba de cultură.

Este vorba de vestita „cetate” a Aradului. Contează mai puțin că de fapt este o fortificație militară de secol XVIII, o fortificație Vauban păstrată în condiții de excepție. Și care, introdusă în viața cotidiană a orașului, ar schimba fundamental datele problemei. Inclusiv și, poate, mai ales cultural.

Introducerea ”cetății” în viața orașului, mai precis „demilitarizarea” ei, este o dorință arădeană exprimată imediat după schimbarea survenită în decembrie 1989. Pentru majoritatea arădenilor, nu numai a oamenilor de cultură, a fost cât se poate de clar că acolo, dincolo de Mureș și aproape de la fel vestitul ștrand, s-ar putea forma un centru nou al orașului, un centru turistic și cultural de prima mână.

Nu este o întâmplare, așadar, că în strategia de acum zece ani, făcută de echipa Doamnei Șuteu, reintroducerea cetății în viața orașului – e o formulare cam pretențioasă, fiindcă nu este vorba de reintroducere, ci de introducere – figurează la loc de cinste între așanumitele ”obiective strategice”.

Ei, au trecut zece ani și nimic. Armata este în continuare acolo, ștrandul de lângă se duce încet și pe nesimțite pe copcă, apare întrebarea clasică: ce-i de făcut? Formulată mai precis și local: de ce nu s-a reușit în cei zece ani trecuți să fie mutată unitatea militară de acolo?

Întrebarea este cât se poate de actuală acum, având în vedere ieșirea Prefecturii de deunăzi despre ce mai e de făcut cu „cetatea”. Precizez, este vorba de Prefectură, de noul prefect Mihai Pașca, un fan vechi al lui Gheorghe Falcă, cel care a fost primarul orașului atunci când s-a elaborat strategia despre care tot pomenim aici. De Prefectura care este, nu-i așa, reprezentanta guvernului în teritoriu.

Așa că, invitatul prefectului Pașca, Domnul viceprimar Lazăr Faur – tot de extracție fălciană – ne-a spus din nou ceea ce până și arădeanul neumblat prea mult prin chestiune știe de decenii: trebuie ca guvernul să aprobe scoaterea armatei din „cetate” și mutarea ei în Gai.

Bun, știam asta. Dar ce-i de făcut acum? Și de către cine?

Normal, nu de oamenii de cultură, nu de Doamna Șuteu, ci de politicienii Aradului. Cei care, în ciuda zâmbetelor și a promisiunilor de când îi lumea, nu au reușit acest lucru. Nu au fost în stare, nu au făcut ce trebuia, nu au fost destul de șmecheri sau dați naibii? Sau toate la un loc, în fond în asta constă calitatea unui politician bun. A unui reprezentant pe bune a colectivității pe care o reprezintă.

Sunt, desigur, întrebări retorice: este cât se poate de clar faptul că în deceniile trecute clasa politică a Aradului – în frunte cu Gheorghe Falcă, desigur, în fond de douăzeci de ani se cam întâmplă pe aici ce zice și face Domnia sa – nu a reușit să facă ceea ce trebuia și era o prioritate absolută. Restul decurge de aici: orașul, în ciuda potențialului său uriaș, bate pasul pe loc, cultura fiind călcată în picioare de strategii pe hârtie. Și de hârtie.

Închei cu o întâmplare care ilustrează relația dintre administrația orașul și cultura despre care tot vorbim.

Marți seara era o reprezentație în cadrul festivalului de teatru pomenit în parcul Eminescu. La Băncuțe, cum se știe locația. La un moment dat apar niște domni care se întreabă ce se întâmplă acolo. Nu de alta, dar a venit echipajul, mașini, chestii, pentru dezinsecția parcului, iar spectacolul cela îi încurcă.

A fost nevoie de intervenția organizatorilor la cel mai înalt nivel – vă dați seama de cine zic, sper – ca domnii să se calmeze, să oprească motoarele și să aștepte cuminte terminarea spectacolului de teatru.

Și uite așa, pe moment, cultura până și în Arad a reușit să învingă strategia…