Cerșetorul comun, undița sau peștele gata prins

    de Eugenia Crainic | 28 august 2020, 10:37 AM | Blogul Special Arad | Recomandările editorilor

    3

    (foto: informatia-zilei.ro)

    M-am codit mult până să mă hotărăsc să scriu despre cerșetori. O parte a populației e pur și simplu subjugată de subiect și oricât de mult le-ai argumenta că este o idee proastă să le oferi acestora bani sau altceva, nimic nu le curmă pornirile generoase. Dar oare chiar este vorba despre generozitate? La prima vedere, așa s-ar spune. În timp însă mi-am consolidat ideea că oamenii nu oferă neapărat din generozitate. Mai degrabă o fac din frică. Frică de Dumnezeu, unii, iar alții, care au acasă câte un bolnav sau pe cineva apropiat în suferință, frică să nu li se întâmple și lor ceva rău, dacă nu fac un act minim de caritate. Chiar dacă actul acela minim nu înseamnă nimic în economia situației cerșetorului. Pe majoritatea doar îi apropie mai mult de un nou pachet de țigări, o nouă sticlă cu băutură sau o nouă ședință de păcănele. Dar să exemplific, știut fiind că puterea exemplului e neîntrecută…

    La începutul anilor 2000, trecând zilnic pe lângă zona unde la ora actuală se află clădirea Consiliului Județean, am observat, pe sub placajele și gunoaiele care împânzeau zona, o fetiță zdrențăroasă, parcă desprinsă din basmele lui Andersen. Murdară, desculță, cu părul blond năclăit, hainele rupte și mâinile veșnic înroșite de frigul toamnei, fetița de nici cinci ani își făcea veacul lângă o coșmelie șubredă, de lângă care nu se îndepărta niciodată prea mult. Azi așa, mâine așa, până într-o zi când am hotărât să mă apropii de ea și s-o întreb câte ceva. Am aflat doar că-l „așteaptă pe tati”, care nu se știe pe unde era dus. Îmi fac timp și aștept alături de ea, vreme în care îi cumpăr niște covrigi și un suc. O priveam cum mănâncă cu poftă și mă minunam cât de mult se pot bucura unii copii de atât de puțin, față de alții care nu pot fi mulțumiți cu mai nimic.

    După vreo jumătate de oră apare și tatăl. Un om mic de statură, îmbrăcat extrem de modest; avea o plasă cu niște conserve și o pâine. Îi spun că sunt de la ziar și că, dacă au probleme, aș putea să încerc să-i ajut, fiindcă e inuman să ții o fetiță în condițiile acelea, în prag de iarnă. Omul acceptă, ba chiar îi strălucesc ochii de bucurie că îi sare cineva în ajutor cu adevărat. După care îmi arată cocioaba în care locuia cu copila – o văgăună de nedescris – apoi cele câteva lucruri pe care le aveau, uzate și aproape inutile, flacoanele din plastic în care aducea apă „să spele fata”, ce mai… mi s-a rupt sufletul. Estimp, fetița era de o cumințenie rară, nu scotea un cuvânt, dar nici nu interacționa cu tatăl său, lucru pe care nu l-am observat însă în momentele acelea.

    Și mă implic. Scriu articole în lanț despre situația lor, despre mama (și soția) care i-a părăsit, despre situația jalnică, bolile tatălui – care nu-i permiteau să muncească – și câte și mai câte. Sar oameni cu suflet și le aduc de-ale gurii, haine pentru fetiță, ba, mai mult, sare și municipalitatea și le oferă o locuință socială, modestă, e drept, dar locuință totuși și nu un cort de tablă. Mulțumită, îmi văd mai departe de cazurile mele sociale, în perioada respectivă fiind chitită în special pe articole sociale.

    Pe scurt: aflu, după câteva luni, că tatăl fetiței a vândut tot ce se putea vinde din locuința aceea socială mobilată prin mărinimia oamenilor, că fetița a fost preluată de serviciile sociale, tatăl abuzând-o în mod repetat, că bărbatul a fugit în cine știe ce alt județ, pierzându-i-se urma, că micuța a zăcut închisă în cămăruța aceea oferită de stat singură și înfrigurată, până s-au implicat niște vecini și au chemat autoritățile. Am înțeles atunci și motivul pentru care fata nu scotea un sunet în fața tatălui: de frică, de timorare.

    Altă dată scriam despre o bătrânică îmbrăcată sărăcăcios, pe care o știa mai tot orașul și care vindea ba câteva fire de flori, ba câteva fire de pătrunjel, te miri pe unde. Inspira milă, iar oamenii nu neapărat îi și cumpărau florile sau pătrunjelul; mai degrabă îi dădeau câțiva bănuți și treceau mai departe, trăind mai bine cu ei înșiși după fapta bună săvârșită. Se întâmplă însă ca într-o zi să ajung la un incendiu izbucnit într-o locuință din Arad, unde o bătrânică a sfârșit carbonizată. Ce să vezi, era tocmai bătrâna cu florile și pătrunjelul. Partea fascinantă a poveștii însă a fost descoperită ceva mai târziu, când de sub patul femeii a fost scoasă o ladă conținând o imensă sumă de bani; astăzi, acea sumă ar însemna circa 100.000 de euro. Uluitor pentru o femeie care a cerșit mila oamenilor ani în șir. Cumva însă, o lumânare uitată aprinsă i-a fost fatală, în lipsa curentului tăiat pentru neplata facturilor la electricitate. M-a urmărit mult acest caz și nu i-am înțeles logica mai niciodată…

    Ce vreau să spun este că mila, înțelegerea și compasiunea față de suferința cuiva, creează adesea monștri. Învățați să primească, unii nu se mai gândesc deloc să miște vreun deget pentru a supraviețui muncind, fie și ceva mărunt, pe puterile lor. Dacă unui cerșetor luat de pe stradă la întâmplare îi oferi o mătură să curețe în fața unui magazin, în schimbul a cinci lei, va refuza, fără doar și poate. Iar vinovații suntem noi, cei care limpezim cine știe ce lupte interioare cu noi înșine, oferindu-le un leu, doi.

    Ieri, oprind în fața uneia dintre farmaciile de la Podgoria, s-a apropiat de mine un bărbat în putere, care mi-a cerut „cât pot” să-i dau, că are șase copii, nevasta bolnavă și nu găsește niciun loc de muncă. L-am întrebat dacă a căutat, că pot să-l ajut. S-a întors cu spatele și a plecat. Când am ieșit din farmacie era pe trotuar, cu spatele spre mine, spunându-i unui ortac la fel de în putere ca el: „spurcatele dracului, au mașini bune și fac pe ele pentru un leu, doi…”

    Cumva, m-am simțit. Și am hotărât că mila mea va fi canalizată doar spre cazurile cu adevărat tragice, profund documentate și niciodată spre cerșetorul comun, din colțul străzii, care mă vede doar ca pe o vacă bună de muls. Răul, ca să nu existe, nu trebuie alimentat. Iar cerșetoria niciodată nu va fi stăvilită, dacă în loc să li se ofere leneșilor undițe, li se oferă, în neștire, pești gata prinși.

     

     

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Era pe vremuri in parcarea supermarcheturilor de pe Banu Maracine un ,,cersetor” intr-un scaun cu rotile, cand se satura de cersit se ridica din scaun, il plia si se urca intr-o dacie supernova albastra.
      Nu am dat si nuo sa dau vreodata nimic la cersetori, fie ei si de stat sau ongeuri. Spunea un neamt intr0un reportaj pe un canal strain, acolo unde este nevoie de donatii statul nu este chibzuit in cheltuirea banilor celor care platesc taxe si impozite.

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    7 + 8 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.