Vestea plecării în eternitate al lui Ionel Schlesinger m-a atins neașteptat de profund.

Poate și vârsta, chiar dacă Domnul Scheslinger avea câțiva ani în plus, poate și atenția mea peste obișnuit pentru comunitatea evreiască din Arad, dar mai sigur e vorba aici de o relație specială care s-a înfiripat pe nesimțite între noi. Nu am fost prieteni, poate doar cunoștințe oarecum speciale.

L-am cunoscut imediat după 1989, chiar dacă știam și înainte despre el câte ceva. Atunci, cândva în jurul anului 2000, am intrat în relații mai apropiate, având și ceva interese care țineau de comunitatea evreiască. Domnul Schlesinger fiind pe atunci liderul acestei comunități, am avut mai multe întâlniri legate de valorificarea clădirii sinagogii ortodoxe de pe strada Cozia. Eram în tandem cu amicul Ovidiu Balint, director pe atunci al Casei de Cultură a Municipiului.

Discuțiile dintre noi trei refăceau parcă istoria Aradului, un român, un ungur și un evreu încercând să realizeze ceva împreună, ceva care să fie benefic pentru întreaga comunitate.

De la început am fost impresionat de atitudinea sa calmă, destinsă și binevoitoare. Am devenit și mai impresionat realizând că inginerul Schlesinger nu este un simplu inginer, ci un om cu vederi largi, susținute de o cultură pe măsură. Era o plăcere să stai de vorbă cu el.

În ultima vreme aveam o relație strict virtuală. Dar până și astfel sesizam în continuare fără probleme dimensiunea morală și culturală a fostului președinte al comunității evreiești arădene. Intervențiile sale online erau precise și la obiect, comentariile de asemenea, dar fără să treacă de acel nivel al decenței obligatorii pe care Ionel Schlesinger îl avea în sânge.

În ultima sa intervenție pe Facebook, din 8 septembrie, îi ia apărarea lui Dominic Fritz, după ce cu o zi înainte a urat tuturor toate cele bune de Roș Hașana, anul nou evreiesc.

Baruch Dayan HaEmet, Binecuvântat este Judecătorul cel Drept!