A fost cât pe ce să înot în „infernul acvatic”. Reportaj din Veneția – această „Atlantidă 2.0” – într-un moment istoric

    de [email protected] | 15 noiembrie 2019, 2:28 PM | Reportaj

    0

    Dacă nu ești atent: Veni, Vidi... pleosc!

    În fiecare an, în această perioadă, sunt probleme în Paradis. Adică în Veneția. Localnicii par resemnați, dar – în același timp – depășiți de situație. E cod roșu de câteva zile încoace, slavă cerului nu cod roșu de ciumă roșie și cu atât mai puțin de ciumă neagră, chiar dacă, dintr-un motiv anume, măștile acelea grotești de doctor din timpul Pestei medievale sunt la mare căutare, concurând în magazinele cu suveniruri cu măștile de carnaval și de Guy Fawkes (ori „Anonymous”, pentru cei mai puțin informați). Fenomenul „Acqua Alta” – mareea care inundă aproape tot orașul – nu a apărut ieri sau azi, însă nici nu s-a înregistrat un nivel atât de înalt (1.87 metri) de o jumătate de secol, recordul fiind în 1966, de 1.94 metri înălțime. Mini-vacanța mea cu Raluca s-a nimerit să fie exact în timpul acestui moment istoric, dar… spre norocul nostru, am plecat fix după ce „Armageddonul ud” s-a retras și înainte s-o ia de la capăt.

    Veneția nu e tocmai orașul porumbeilor iubăreți, așa cum ni se vinde în pliantele turistice sau în filmele romantice. Vara e inundată de turiști și ești străpuns ca o sardină în conservă, iar în afara sezonului estival, primăvara și toamna, sunt șanse mari să fii literalmente ca peștele în apă. Orașul e cel mai pașnic, probabil, iarna (minus februarie, când e Carnavalul), când apa mai îngheață și la ei, dar fiindcă nu sunt fanul expedițiilor în zăpadă, în viscol și pe gheață, eu nu vă recomand asemenea senzații tari. Mi-au ajuns senzațiile tari cu „Acqua Alta” din 12-13 noiembrie, despre care ziarele titrau a doua zi „Inferno in laguna” și „Le immagini del disastro”. La plecare, am zărit și un reporter de la postul TV Rai, am tras cu urechea și am auzit cuvinte și mai bombastice precum „stato di calamità” sau „apocalisse”.

    Un lucru e clar: nu e cazul să te zgârcești să-ți iei cizme lungi de cauciuc, ori, în ultima instanță, cizme de nylon care se vând în Veneția aproape la fiecare colț (cele din urmă costă 10 euro o pereche și poți să alegi din mai multe culori: roz, albastru, verde, galben, portocaliu sau gri). Pungile de Carrefour Market nu-ți vor fi de mare ajutor, decât dacă ai noroc să fii cazat pe o străduță mai puțin inundată dimineața și în cazul în care nu vrei să te plimbi mai mult de zece metri. Noi ne-am încăpățânat și am reușit să traversăm apa care ne ajungea până la glezne, cu pungile astea pe picioare, ca să bem cafeaua de dimineață într-un birt de pe colț. Însă pe următoarele trei străduțe n-am mai fi avut nicio șansă. Dumnezeu, în schimb, ne-a trimis pe pământ un negru care vindea cizme de nylon chiar în prima piațetă de lângă noi. Inundația asta de sezon numită „Acqua Alta” poate fi o experiență interesantă pentru turiști, dar începând numai de la orele 10 – 11, când apa se mai retrage spre mare și cât de cât dispare și mirosul pregnant care nouă, arădenilor, ne amintește de Mureșel.

    Sezonul acesta, deci, nu e tocmai perfect pentru o vacanță de relaxare, mai degrabă pentru una de aventură (și chin, dacă ai probleme reumatice!), dar e fascinant, totuși, să vezi cum suferă lumea în încercarea de a umbla ca Iisus pe apă, să vezi cum plutesc fără nicio treabă pescărușii în Piața San Marco, sau să vezi cum săracii angajați mătură apa afară din restaurante și magazine. Cele de fițe precum Gucci, Saint Laurent, Giorgio Armani sau Dolce & Gabbana au proprietari mai șmecheri și le-au situat cu două-trei trepte mai sus decât restul magazinelor, dar la ultima inundație, de 1.87 metri, nu cred că au scăpat nici ei de „Mureșelul venețian”.


    Am prins soare în prima zi, ploaie măruntă în a doua și Acqua Alta relativ obișnuită și amuzantă în a treia, însă în noaptea de 12 noiembrie nu prea ne-a venit să râdem. În următoarea zi trebuia să plecăm la aeroport, dimineața devreme, iar afară era o furtună ce anunța o catastrofă titanică, cu un vuiet diabolic pe coridorul îngust pe care se situează hotelul. Țiglele zburau de pe acoperiș și în scurt timp s-a declanșat și alarma orașului care anunța Acqua Alta. Alarma are patru note muzicale, primele două fiind pentru o previzibilă inundație ușoară, trei fiind deja cod portocaliu și patru note cod roșu. Au fost patru. N-aveam ce face, ne-am pus la somn, însă în jurul orei 23 ne-a trezit gălăgia de pe hol. Troscăieli, discuții vehemente și pași zgomotoși pe scări. Doi tineri sârbi au avut ghinionul să fie cazați la parter, iar camera le-a fost inundată în timp ce dormeau. Când am ieșit pe hol să vedem ce-i cu scandalul ăla tocmai terminau să își mute bagajele într-o cameră de la etajul 2.

    În scurt timp s-a luat și curentul.

    Băiatul sârb s-a mai dus în camera inundată să verifice cu lanterna telefonului dacă a uitat cumva ceva acolo, iar când s-a întors ne-a spus că patul lor nu mai era unde știa că trebuia să fie. Plutea.

    Am calculat că dacă la parterul hotelului ne ajungea apa până la genunchi, afară ne-ar fi ajuns până la brâu, o veste extrem de proastă, pentru că aveam doar acele cizme de nylon (până sub genunchi) și aveam de cărat dimineața și trollerul. Ca norocul, în schimb, dimineața la ora 7 nu mai era nici urmă de inundație! Astfel, am grăbit pasul spre vaporetto, știind că era doar o chestiune de timp ca apa să revină. La port era dezastru. Gondolele erau pe trotuar, scaunele cafenelelor erau împrăștiate, valurile au spart inclusiv digul de marmură într-un loc. Iar apa mării începuse să pătrundă din nou pe trotuar.

    Am ajuns cu bine, într-un final, la aeroport, unde am vrut să cumpăr un ziar local. E o tradiție pentru mine, la fiecare vacanță în străinătate. Merge la colecția redacției. Atunci mi-am dat seama, văzând prima pagină a ziarului și toate cele 7 pagini dedicate dezastrului din seara și noaptea aceea, ce a făcut, de fapt, Acqua Alta. Apa ajungea, într-adevăr, până la brâu, o barcă a luat-o la o plimbare pe o străduță în apropierea portului, au fost inundate catedralele, dar cel mai grav era că doi oameni chiar au murit, fiind electrocutați în apă.

    Nu pot să spun că mi-a plăcut în mod deosebit Veneția. Mai degrabă m-a întristat situația. Gangurile, multitudinea de străduțe pietonale și podețele de peste canale sunt frumoase, arhitectura e interesantă și, în anumite locuri, chiar grandioasă, dar clădirile sunt la fel de delăsate ca la Arad (norocul lor e că au puține ornamente care ar putea să cadă). Partea care m-a enervat și m-a convins definitiv că Veneția e un oraș ex-aristocratic lăsat la mâna pulimii și la voia blitz-urilor turiștilor este faimoasa Librărie „Acqua Alta”, în care cărțile sunt cică în bărcuțe și în vane, ca să plutească în caz de inundație. Așa e, pe de o parte, însă foarte multe cărți sunt și astăzi expuse la o înălțime destul de joasă (nu știu ce s-a întâmplat cu librăria asta în noaptea de 12-13 noiembrie, dar nu cred că a fost ok), iar coloane întregi de cărți, macerate de mucegai și umezeală, sunt depozitate pe cele două terase ale librăriei, într-o parte fiind transformate chiar în trepte.

    Faptul că orașul se confruntă de decenii întregi cu fluxul și refluxul din ce în ce mai agresiv și încă tot nu s-a găsit o soluție spune multe despre administrația locală. Un dig mobil numit MOSE, care ar proteja orașul de maree, a fost gândit în anii ’80, a început să fie construit în 2003 și ar fi trebuit să fie finalizat acum trei ani. În bilanțul din 2018, firma constructoare a dat un nou termen de finalizare: 31 decembrie 2021. Dar cu pagubele cauzate de nivelul-record al mareei din aceste zile, s-au aprins iar polemicile asupra întârzierilor și costurilor.

    În 2014, 35 de persoane au fost arestate, printre care și primarul orașului Venezia. Acuzațiile: spălare de bani („spălare”… he-he. Get it?). O parte din fondurile pentru MOSE ar fi ajuns în conturi deschise în alte țări din Europa, scrie digi24.ro.

    Ieri am citit pe site-ul ziarului La Nuova că miniștrii Italiei au alocat abia acum primele fonduri pentru ajutorarea celor afectați de inundație, 5 mii de euro pentru persoane fizice și 20 de mii pentru comercianți. Tot ieri am citit pe Digi24 că apa a ajuns chiar și în camera de consiliu din Palatul Ferro Fini, localizat în zona Canal Grande din Veneția. Oficialii se aflau în clădire atunci când acesta s-a inundat, discutând bugetul regional pe anul 2020, potrivit consilierului democrat Andrea Zanoni.

    „În mod ironic, camera a fost inundată la două minute după ce Liga majoritară, partidele Frații Italiei și Forza Italia au respins amendamentul care combate schimbarea climatică”, a scris Zanoni pe o rețea socială.

    Ca să închei totuși pe un ton pozitiv, merită să vizitezi Veneția… în primul rând pentru că viteza de internet Wi-Fi (unde ți se dă gratis) este uimitor de acceptabilă față de restul Europei, dar mai ales datorită patrimoniului cultural și exploziei de artă de care te lovești la fiecare a doua stradă, în partea centrală. Am văzut o sumedenie de galerii de artă, nemaivorbind de cele cu sticle de Murano pe insula cu același nume, un spital care arată mai degrabă a muzeu, sau doi tineri care cântau „Lacul Lebedelor” de Ceaikovski la pahare.

    Perioada aceasta e una propice și pentru iubitorii artelor de mare calibru, deoarece încă mai are loc (până în 24 noiembrie) cea de-a 58-a ediție a faimoasei „Biennale di Venezia”, una dintre cele mai importante și prestigioase manifestări de artă contemporană din lume. Intrarea nu e nici ieftină, nici foarte scumpă, între 7 și 35 euro, dar numai dacă îți faci rezervare din timp ori te duci frumos acolo, la unul dintre mai multele puncte de expoziție, și te interesezi de vreo promoție. Ceea ce noi n-am făcut-o, spre rușinea și nervii mei de acum, crezând că nu vom avea destul timp să vizităm în primul rând orașul în trei zile. Însă Veneția e destul de mică (partea centrală, cel puțin), dacă te țin entuziasmul și picioarele, poți să o parcurgi cap-coadă și într-o singură zi, mai ales dacă te descurci ca lumea cu Google Maps, altfel te vei rătăci și vei reveni pe aceleași străduțe din cinci în cinci minute. E o provocare și să găsești un restaurant relativ acceptabil la preț (sub 15 euro per meniul zilei sunt slabe șanse). Veneția e un oraș destul de scump, nu e pentru muritorii de foame ca noi, dar cu resurse financiare limitate poți să faci rai (nu Rai Uno) și cu ce ai, de exemplu așa cum am făcut noi, seara, în camera pensiunii la care am fost cazați (Ca’ Valeri, un mini-hotel simpatic, cu o alură aproximativ aristocratică), ascultând Bach în timpul cinei noastre… care consta într-o franzelă, o cutiuță cu brânzici și felii de salam. Carevasăzică romantism venețian cultural, cât de cât. Elegant, cât de cât.

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    0 + 8 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.