Duminica aceasta mi-am propus să vă duc, înainte de orice, la cinema. La fARAD, unde se adună animalele pe care le iubim: o caracatiță, un urangutan, albinele, șoimii, tot ce trăiește în Deltă. Apoi mi-am amintit de știrile aproape ratate ale săptămânii pe care mi le-am pus deoparte și am dat, inevitabil, peste celelalte animale. Cele din noi.

Între cele două lumi, cea propusă de fARAD și cea de zi cu zi, am pus și câteva lucruri care mi-au făcut bine: cum se văd munții de la etajul zece din orice localitate alegi să-i privești, cum sunt de colorate zidurile din Arad, muzică cu mega-ritm pentru că a fost Șuie Paparude la Particles și a fost incredibil, poezie împărțită și ea în două și oameni care încă se încăpățânează să facă ceva bun. Acesta e meniul de duminică.

Roxana Ciorîia scrie pentru Matca despre cum animalele nu ne datorează o poveste.

Animalele nu ne datorează o poveste

Eu cred mereu că îi datorez fARAD-ului măcar povestea de dinainte. Pentru că iubesc documentarele. Pentru că mi-e greu, încă, să cred că fARAD stă în picioare, drept, frumos, aici, acasă. Poate de aceea simt că îi datorez măcar povestea de dinaintea fiecărei ediții.

Aș fi vrut ca știrile acestea să fie numai cu animale și oameni frumoși. N-am reușit. Când ieși din sala de cinema sau din orice sală în care lumile sunt mai bune, dai și peste ce facem noi când uităm să fim oameni.

Așa au ajuns aici și câte ceva despre memoria comunismului, despre politica de aici și din Italia, arestări ritualice care doar la început păreau o veste bună, servicii și mafioți, El Niño, care înflorește deșertul înainte să vină cu dezastre, creierul nostru împărțit în două și latura întunecată a meditației. M-am străduit să nu fac mult loc știrilor rele. Dar ele, când nu intră pe ușă, vin pe geam. Să începem cu cele bune.

Animalele pe care le iubim

Dacă aș fi la Arad, aș fi de miercuri, ora 18.30, până duminică seara la Cinema Arta și aș alege neapărat să văd ce e pe tavă la fARAD. În alte lumi plătești pentru asemenea bucate. Aici mergi pe strada Alecsandri, intri la Cinema Arta, îți alegi caracatițe, oi, urangutani.

Dacă nu aveți timp de toate cele cinci zile și de toate documentarele din meniu, faceți-vă o listă. A mea începe cu My Octopus Teacher, despre care am tot citit.
Nenette și Ultima transhumanță sunt pe aceeași listă. Ultimul documentar o să vă încânte; o să vă și pună pe gânduri. Pe mine m-a făcut să mă întreb, iar și iar, de ce la noi e mereu mai greu decât la ceilalți.

fARAD #13 se deschide însă cu Delta sălbatică, unul dintre cele mai așteptate documentare românești ale anului, regizat de Dan Dinu şi ieşit la lumină după cinci ani de muncă. E despre viața animalelor din Delta Dunării, în starea ei pură. După proiecție urmează o discuție cu Matei Truța, producătorul filmului, apoi cocktailul de deschidere.

Nu va fi totul lapte, miere și frumusețe răpitoare. Din a doua zi vin și temele grele, care nu o să te lase să stai prea confortabil în fotoliu. Încă de joi, filmele încep să întrebe ce facem noi cu animalele pe care spunem că le iubim.

Joi, de la 18.30, intrăm direct în una dintre cele mai grele dezbateri etice: folosirea animalelor în cercetarea științifică. E partea la care mă întorc și eu când vă scriu aici despre studii de sănătate, descoperiri și speranțe.

Sentient, documentarul lui Tony Jones, întreabă ce știm despre conștiința animalelor și unde tragem limita etică dintre noi și ele. Nu e doar despre suferința lor, ci și despre povara emoțională a oamenilor de știință.

Tot joi, 1 octombrie, de la 20.00, vedem ce poate învăța un om de la o creatură din adâncuri. My Octopus Teacher, în regia Pippei Ehrlich și a lui James Reed, a câștigat Oscarul pentru cel mai bun documentar de lungmetraj. Spune povestea prieteniei dintre scafandrul Craig Foster și o caracatiță, care îl poartă printr-o pădure de alge, printre pești și scoici, și îl învață ceva mai greu de înghițit: că oamenii nu sunt specia dominantă de pe Pământ.

O aventură neașteptată și o lecție tandră despre respect, libertate și locul nostru în lume.

Poate că după întrebările apăsătoare din Sentient o să avem nevoie de această întâlnire. Nu ca să ieșim liniștiți din sală, ci ca să ne uităm altfel la celălalt, chiar și când are opt brațe.

(Silent Observers, vineri la fARAD)

Vineri e ziua superstițiilor: pisici vampiri, măgari vrăjiți și câini vânători de găini. Silent Observers, de la 16.30, în regia Elizei Petkova, ne duce într-un sat din Bulgaria, care ar putea fi oricând unul de la noi. Animalele sunt indivizi cu personalități, nu simple decoruri pentru credințele oamenilor. Ele spun povestea unei lumi care dispare și în care magia mai rămâne, uneori, ultima speranță. A intrat, desigur, foarte repede pe lista mea.

Dacă vineri lăsăm animalele să ne privească din sat, sâmbătă, de la 15.00, trecem pe lângă cuști în care ele stau închise de zeci de ani. Pentru ele, închisoare; pentru noi, distracție cu bilet. Nenette, documentarul lui Nicolas Philibert, o urmărește pe orangutana de la Jardin des Plantes din Paris, martor tăcut al trecătorilor care au mereu ceva de spus despre ea, despre cuști, despre viață.

De la cușca grădinii zoologice, sâmbăta fARAD ne duce la lux, care seamănă tot cu o cușcă, mai mare și mai curată. The Challenge, al lui Yuri Ancarani, sâmbătă de la 16.30 cu șoimi, deșert și șeici.

Șoimăria are peste 40 de secole de istorie, o pasiune a aristocrației medievale, devenită semn de prestigiu în cultura arabă contemporană. Un weekend în lumina orbitoare a Qatarului, urmărind zborul șoimilor.

(The Challenge, regia Yuri Ancarani, la fARAD)

Şi tot sâmbătă vin albinele, de care depindem și pe care le lăsăm fără partea lor. De la 18.00, e Honeyland, poetic, melancolic, puternic vizual, un documentar care vorbește despre lăcomie: câtă miere le lăsăm celor care au făcut-o și ce facem când concurența nu ține seama de ele? Despre exploatarea naturii și dezintegrarea socială, despre cum dacă unul încalcă regulile, plătim cu toţii, e Honeyland.

(Honeyland, sâmbătă, la fARAD)

Sâmbătă, după ora 20.15 și după decernarea premiilor pentru competiția de scurtmeraje (ce vor fi proiectate vineri, de la ora 18.00), vine Perjovschi la Arad cu toate ale sale și cu „Nimic în plus”. Documentarul, plasat în timpul retrospectivei de la Timișoara din 2025, îl urmărește lucrând și gândind cu voce tare.

Imediat după Perjovschi vine Animus Animalis, al lui Aistė Žegulytė, tot pe lunga mea listă scurtă. Un taxidermist, un crescător de cerbi și un angajat de muzeu ne vorbesc despre realitate și artificial, viață și moarte. E viață și dincolo de moarte? E viață în plastic? Mai e viață undeva? Poate la petrecerea de închidere de la Cafeneaua Literară Joy s, programată pentru sâmbătă, după filme (ora 22.00).

(Ultimul film de sâmbătă: Animus Animalis)

Duminică, de la 15.30, un greiere pe nume Isabella, un adolescent timid, cu strabism, și lumea insectelor intră în scenă. Lucas Paleocrassas vine cu Bugboy să ne cucerească înapoi inimile, probabil puțin zdruncinate după filmele de joi, vineri și sâmbătă.

De la insecte, fARAD ne propune să ridicăm privirea spre copaci. Dar tot la poezie rămânem, de la 17.30, cu șoaptele din pădure și dintre noi, în Whispers in the Woods, în regia lui Vincent Munier.

(Whispers in the Woods, în regia lui Vincent Munier, duminică, la fARAD)

De la 19.30, Flying Sheep (Ńeale azbuirătoare), al Alexandrei Gulea, vine cu o incursiune poetică în memoria aromânilor care au cutreierat Europa. Finalul îi aparține însă lui Dragoș Lumpan și documentarului său The Last Transhumance (Ultima transhumanță), care vorbește despre o tradiție pe cale de dispariție. Așa se încheie, tot poetic cum a început, fARAD cu numărul 13.

Listele noastre cu cele bune

Asta vedem la fARAD, Dar până atunci, până miercuri, mă întorc la întrebarea de la care am pornit. Ce vedem, de fapt, când ne uităm la un animal? Vedem şi animalul din noi? Pun aici perspectiva Roxanei Ciorîia din Matca, peste care poate ați trecut în grabă:

„Cât din ceea ce credem că știm despre un animal este, de fapt, ceva ce am adus cu noi?

Avem exercițiu. Recunoaștem în privirea unui câine o formă de devotament și în independența unei pisici un temperament care seamănă, convenabil, cu al nostru. Afecțiunea din spatele acestor interpretări este adesea reală; la fel de reală e ușurința cu care o punem pe seama celui privit. Internetul a perfecționat traducerea: unui gest surprins într-un filmuleț îi adăugăm o replică omenească, iar pisica devine colegul care așteaptă să se termine ședința. Recunosc că am trimis mai departe destule asemenea filmulețe”.

Câte filmulețe ați trimis mai departe? De câte ori ați mângâiat un animal în lesă, de câte ori v-ați promis că mergeți mai des în pădure, că luați de acolo sau de pe stradă un pui de pisică sau un câine abandonat? V-aţi întrebat de ce l-aţi fi luat? Pentru că aveți nevoie de cineva care să vă iubească mai mult, non-stop, necondiționat? De câte ori aţi spus răspicat că mergeți în Deltă, cu binoclul, într-un timp numai al vostru?

fARAD o să ţină loc de promisiunile acestea rămase pe hârtie. Un timp. Vi le proiectează pe ecran, plan cu plan, deltă cu deltă, la ANIMAL.

Delta nu dispare, însă, odată cu proiecţia, când se aprinde lumina din sală. Rămâne frumoasă, aproape incredibil de frumoasă, şi  grea. Tare grea pentru oamenii care locuiesc acolo. Acum e și  mai grea, cu războiul de lângă ea.

Un documentar de pe ARTE spune și povestea asta, dacă vreți să o știți:

Și tot despre Deltă e și mai jos, în planurile lui Antipa, care stau în picioare și astăzi.

Viziunea lui Grigore Antipa pentru Delta Dunării, actuală după mai bine de un secol, odată cu schimbările climatice / Apa și sedimentele, tratate ca resurse, iar comunitățile locale, implicate în administrarea Deltei

Înainte să încep cu animalele din noi pun aici niște imagini cu ce e frumos și bun:

Winners of bird photographer of the year 2026 – in pictures

Mai pun câteva zâmbete de animale, ca să ne întoarcem puțin la întrebările cu răspunsuri din Matca:

These Animals Look Like They Really Didn’t Want Their Pictures Taken

Şi la finalul acestui spectacol al naturii, o meduză uriașă:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by National Geographic (@natgeo)

Și animalele din noi

Trec la animalele din noi, tot cu un pasaj din Matca: „cuvântul «animal» ne trădează puțin. Biologic, ne include; în vorbirea curentă, îl folosim adesea pentru a ne scoate din ecuație”.

Din ecuația în care suntem, din păcate, sută la sută.

Mai jos sunt și cei care uită cât de greu le-a fost, ca și cum și-ar fi pierdut până și instinctele, animalice și ele, ce i-ar putea feri de primejdia care bate la ușă.

Sper să prindă seria aceasta, să ajungă și la cei care au nevoie de ea. Să nu fi venit prea târziu. Printre nostalgicii comunismului, care idealizează o perioadă de nerepetat pentru oricine a trăit-o, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului propune „Dacă ai fi trăit atunci”. În fiecare episod, o altă vârstă, o altă experiență.

Cum arăta o seară obișnuită acasă în România anului 1987?

Memoria nu e singurul lucru care ne joacă feste. În fața unui pericol real nu mai aveam capacitatea de a vedea dincolo de frumos cu care vine el la început. Ca-n politică. El Niño vine, specialiștii spun că avem motive foarte serioase să ne îngrijorăm, dar deșertul înflorit ne face, pentru o clipă, să credem că va fi bine.

El Niño transforms Atacama desert as thousands of hectares burst into bloom

De la florile deșertului la politică e un salt mare, știu. Îl fac pentru că m-a urmărit de ceva vreme întrebarea: ce alegem să vedem și ce nu vrem să vedem? Dacă nu era fARAD, poate începeam ştirile mele aproape ratate cu arestările, care au venit cu zâmbetele de la începutul săptămânii și plânsetele de după.

Nu vă țin mult în partea asta. Pun două materiale și mergem mai departe.

Serviciile și preoții au lucrat pentru ascensiunea lui Georgescu. Deocamdată, statului i-a ieșit o arestare (vezi AICI) pe care o citim acum ca ritualică, două drumuri la pușcărie, sechestru pe avere și, mai ales, încă o rundă de celebritate pentru el.

România: stat capturat și abandonat. Arestarea ritualică a unui Guru sau neputința statului român în plină dizolvare

Și fiindcă Italia tot apare în povestea lui Georgescu, care vrea să se refugieze politic într-o vilă din Florența, haideți să ne uităm scurt și acolo. Mafia e pe post de servicii aici, unde mafia și politica par să aibă o istorie lungă în spate.

Despre Berlusconi s-a spus că mafia l-a ajutat să ajungă la putere. O spune acum The pig.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by The Telegraph (@telegraph)

Poate e de amintit, măcar în treacăt și faptul că Berlusconi a fost condamnat definitiv pentru fraudă, dar n-a făcut vreo zi de pușcărie.

Așa arată politica la noi și la ei. Nici în Italia, nici la noi, nici prin alte ţări, politica nu e blândă cu femeile. Doamnelor și domnișoarelor, până se schimbă realitatea asta, unii spun să ne luăm fuste lungi, ca să părem de încredere în ochii politicienilor.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by The Telegraph (@telegraph)

Ce se întâmplă în capul nostru

Ies de aici cu o întrebare mai puțin apăsătoare decât cele de mai sus: ce se întâmplă în capul nostru când încercăm să înțelegem toate acestea? Ce să întâmplă cu sănătatea noastră mintală?
De sănătate n-am avut, însă, prea mult timp săptămâna aceasta. Uneori, de multe ori, nu poți servi cultură și sănătate în aceeași zi.

Totuși, după materialul cu munții de mai jos, știrea mea preferată vine de aici: creierul ar putea fi privit ca două organe distincte, spun cercetătorii. Asta, cred ei, explică multe:

Human brain is actually two separate organs, scientists find

Am și o veste bună de aici, deși o privesc cu scepticism. Pare mult optimism pentru o lume care stă încă în întuneric.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by RNZ (@rnznewzealand)

E bine să ne liniștim mintea, dar merită să întrebăm și ce se întâmplă când metoda care promite liniștea nu ajută. Meditația are și ea laturile întunecate; nicio industrie de milioane de euro nu are cum să scape de ele.

When Meditation Has a Dark Side

A fost mult AI și săptămâna aceasta. Nu cred că va mai exista vreo săptămână fără el. „Panică și voie bună, ne stă bine împreună”, sună versul, în capul meu şi parcă a fost scris pentru relația noastră cu inteligența artificială. Panică găsiți și aici și e cât se poate de reală:

We all know a lack of exercise is bad for our bodies. So what is relying on AI doing to our brains?

Munții de la etajul zece

După atâtea întrebări despre ce se petrece în capul nostru, vă propun să trecem la ridicat capul. Acum vine cel mai frumos material al săptămânii. Dacă ați locui la etajul zece, ce munți ați vedea pe cer senin? Marius Comper răspunde pe platforma sa despre hărți, jocuri și felul în care funcționează lumea. Am descoperit-o în newsletterul Recorder. Pe mine m-a dat pe spate:

Munți de 2.000 de metri la orizont, pentru localitățile în care trăiesc 56% dintre români

„Din centrul a 1.538 dintre cele 3.181 de comune, orașe și municipii ale țării s-ar vedea, pe aer curat și de la 30 de metri deasupra solului, cel puțin un vârf de peste 2.000 de metri. În ele trăiesc 10,6 milioane de oameni, 56% din populația numărată la recensământul din 2021”.

Un lucru pe care nu îl poți admira fără să alegi să te uiți în sus. Și tot despre alegeri e materialul următor, chiar dacă vorbește despre cele mărunte, de fiecare zi. Știu, vor fi săptămâni pline: filme, teatru, concerte, mult de lucru, plus toamna cu frigul ei. Ideal ar fi să nu punem presiune pe noi și să alegem ce rămâne și ce pleacă. În teorie e ușor. În viață, mai greu. Dar, după ce ai ales, se ridică o piatră de pe suflet, spun specialiştii:

Cut the number of choices you make each day. Your brain will thank you

I-am făcut loc Italiei, desigur, şi mai sus, dar nu așa cum aș fi vrut. Mai pun doar atât despre țara în care tuturor ni se pare că ne-ar fi bine, până și premierilor.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Rai Radio1 (@radio1rai)

Cine știe, poate și Magyar își caută aici un refugiu pentru când se va întoarce, iar, roata la ei.

Acum chiar am terminat cu politica.

Ce mai punem pe pereți și în suflet

După popasurile prin Italia politicienilor, aș vrea să rămân puțin în Italia artiștilor. Artiștii au lumea lor. E mai frumoasă, fie că vor vilă în Toscana, fie că dansează sau nu pe străzile Romei:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Bombsquad | Street Art & Graffiti Antics (@bombsquad.uk)

Rămânem la cei care schimbă pereții. A fost o săptămână plină de culoare pe zidurile Aradului, din pricini de Citizenit. Și o să mai fie: par neobosiți zilele acestea.

(Unul dintre muralele noi, marca Citizenit)

În lumea largă sunt tot mai multe colțuri de poezie. Acesta e preferatul meu din săptămâna care trece:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Archdose (@archdose)

Muzica are și ea poeții ei. U2 a împlinit 50 de ani și au cântat iar pe străzi, de data asta de la un balcon din Dublin. Unii au avut noroc să-i vadă, alții i-au ascultat de la capătul străzii. Și acesta e noroc. Tot sper să cânte așa și când voi ajunge eu la Dublin.

https://www.facebook.com/reel/2175283147198742

Muzica e și cu Șuie, din pricini de Paricles 7:

Mai pun puțin frumos aici. Artă, arhitectură:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Archdose (@archdose)

Și câțiva eroi:

Creatorul Star Wars, cineastul George Lucas, a fondat un muzeu dedicat artei narative. Construcția seamănă cu o navă spațială și a costat 1 miliard de dolari

Maria Zavate reabilitează un bloc vechi de 100 de ani: „Accept că-n timpul vieții mele nu voi trăi în țara pe care mi-o doresc, dar asta nu mă împiedică să mă implic”

Plus câteva cărți, dacă o să ajungem să mai citim vreodată. Aici e lista scurtă de la Booker Prize:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by The Guardian (@guardian)

Și poezie pun. De Oana Paler, citită într-un loc departe de noi. E ruptă în două poezia ei: în ea, o jumătate din om se ridică să spele vasele și să pună ceva în cuptor, cealaltă rămâne în pat și așteaptă.

Dacă după toate acestea simțiți că aveți nevoie să ieșiți din casă, mergeți azi pe mal să vedeți ce mai e la Particles 7. E natură, creaţie, muzică acolo, la „Plaja intelectualilor”. Sau mergeţi la Picasso, la Timișoara, zilele acestea. Dacă vreți o evadare mai serioasă, mergeți la Sibiu, unde mai puteţi prinde încă Contemporary Art Festival (SCAF).

E plin de animale şi acolo:

Vizitați mănăstirea, priviți lucrările și șoptiți-vă că încă vă e bine.

De miercuri până duminică mergeți la fARAD. Să vedeți animalele pe care le iubiți și să descoperiți animalele din noi. Vă spun că merită. Și vă mai spun, ca în lucrarea 111invers1 a lui Lumi Mihai și Mugur Grosu, de privit şi ea din două părţi: rămâneți cu bine și rămâneți cu mine.

Citeşte şi:

Știri aproape ratate (60). O lună înghițită, mai puține păsări și 30 de secunde pentru o întrebare de-o săptămână: cât de periculos ești?