Despre oameni buni, nici ticăloși, nici genii, despre frici și despre minți rătăcite, despre deșertăciunea deșertăciunilor, despre reacții normale la situații anormale, despre ruși, de ce îi iubim și de ce îi urâm, dar mai ales despre literatură, fotografie și candoare a fost vorba sâmbătă seara la Cafeneaua literară Joy’s.

Aici, scriitorul Cătălin Lazurca a venit, invitat de Cărturești, cu dragostea lui pentru scriitorii ruși, în primul rând pentru Cehov, și cu atracția sa pentru provocări literare și nu numai, dar mai ales a venit la braț cu fotograful, psihologul și prietenul său Ciprian Hord, pentru a vorbi despre „Pavilionul nr. 6” și celelalte saloane în care suntem uneori închiși, unii de bunăvoie, alții siliți de împrejurări.

Cătălin a venit, în fapt, cu provocările, Ciprian Hord, cu toată căldura și dragostea pentru oameni ce emană din pozele sale, făcute de-a lungul a peste cinci ani la Spitalul de Psihiatrie Căpâlnaș. Ce altceva să se fi potrivit mai bine cu „Pavilionul nr. 6” al lui Cehov decât dragostea lui Cătălin pentru scriitorul rus și pozele făcute cu delicatețe de Ciprian prietenilor săi, pacienți pentru o vreme, mai lungă sau mai scurtă, la Căpâlnaș.

(Imagine de la clubul de lectură de sâmbătă, de la Joy’s)

Ar fi mers poate și „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, a recunoscut Lazurca, doar că Cehov avea mult mai mulți ași în mânecă (amândoi invitații serii sunt vrăjiți de textele scriitorului rus), chiar mai mulți decât cei punctați sus, la Joy’s, în clubul de lectură din cadrul seriei „Mișcarea pentru lectură”, organizată de Librăriile Cărturești în weekendul trecut, în câteva orașe din țară.

„Cehov era un om bun”, a pus verdictul, încă de la început, Cătălin Lazurca, deși nu a uitat să amintească ce spunea scriitorul rus: că oamenii nu sunt nici mari ticăloși, nici genii, ci sunt „așa și așa”. După câteva popasuri în biografia scriitorului, cu note despre dragostea și blândețea cu care își trata Cehov personajele literare și despre câtă implicare era în medicul Cehov, la polul opus parcă personajului principal din „Pavilionul nr. 6”, tot etajul i-a aparținut lui Ciprian Hord. Și fotografiilor sale din pavilioanele, dar mai ales din curtea Castelului de la Căpâlnaș, locul unde a funcționat ani la rând Spitalul de Psihiatrie.

Un etaj umplut pentru o seară cu dragostea și munca de cinci ani a lui Ciprian și cu efortul său de a-i destigmatiza pe pacienții cu boli mintale.

Ivan Dmitrici, Andrei Efimîci şi un scaun în faţa unui spital

Nu a început totul așa pentru Ciprian, cum nici în „Pavilionul nr. 6” nu a început totul cu discuțiile filozofice dintre Ivan Dmitrici și Andrei Efimîci, doctorul și pacientul, ci cu dorința de a surprinde cât mai era posibil atmosfera de la Căpâlnaș, înainte ca spitalul de psihiatrie să se mute din castel într-o nouă locație. Ciprian, care lucrează și acum în cadrul instituției medicale, a aflat că mai e doar un an până la mutare, așa că a decis să facă, pentru a păstra în memorie acel loc, o serie de fotografii cu pacienții și personalul, în fața castelului, fie așezați pe un fotoliu-scaun, fie în picioare, lângă o superbă veioză cumpărată de la un second-hand.

„Fiecare ne putem regăsi în acel scaun”, a punctat la un moment dat Ciprian Hord, derulând pe ecran primele imagini din proiectul său, care a devenit cunoscut acum tuturor odată cu documentarul pe care îl puteți urmări pe Arte (vezi AICI).

„Norocul meu a fost că, tipic românește, clădirea nouă nu a fost gata într-un an, ci a mai fost nevoie de patru”, a punctat Hord, derulând mai departe imagini cu fotografiile sale făcute de-a lungul acestor ani la vechiul castel, privit de fotograf ca „o insulă de umanitate”.

(Printscreen de pe siteul lui Ciprian Hord, cu fotografii făcute la Căpâlnaș)

Povestea de sâmbătă seara a lui Ciprian la Joy’s a început, în fapt, cu fotografii despre cum au fost portretizați de către fotografi documentariști, de-a lungul timpului, cei cu probleme psihice, internați în spitale și azile, și despre stereotipurile pe care aceste imagini – care arătau cele mai dificile momente ale acestei lumi – le-au tatuat în adâncul societății.

Și e plin de astfel de imagini în spitalele de psihiatrie de peste tot; sunt multe probleme și multă durere și la spitalul unde activează Ciprian, dar nu pe acestea a vrut să le surprindă în imagini fotograful. Cu toate că aceste imagini te apropiau poate mai mult de descrierea salonului cu nr. 6 din nuvela lui Cehov.

„Spitalele de psihiatrie din România nu au o imagine foarte bună, pe bună dreptate. De cele mai multe ori sunt suprapopulate, subfinanțate, cu personal puțin. Și e suficient să ne amintim de tragedia de la Săpoca, din 2019 (…). Ne conturăm imaginea acestor spitale ca niște locuri unde se petrec abuzuri, unde pacienții sunt ținuți împotriva voinței lor, unde tratamentul este strict medicamentos. Și da, asta e realitatea de multe ori. Dar asta nu e toată realitatea. Eu consider că locul în care lucrez eu este încă – dar mai ales a fost în vechea locație, la castel – o insulă de umanitate în zona asta întunecată a psihiatriei”, a povestit Ciprian.

„Nu pare chiar așa de sumbră viața la Căpâlnaș”

„Prin fotografiile mele vreau să scot în evidență și aspectele pozitive ale spitalului de psihiatrie. Care chiar există și unul dintre acestea ar fi tocmai posibilitatea pe care o au pacienții de a resocializa în acest cadru protejat. De a se regăsi pe ei înșiși acolo. După cum vedeți din pozele de aici, nu pare chiar așa de sumbră viața la Căpâlnaș”, a punctat Ciprian Hord, prezentând seria de fotografii cu activitățile desfășurate de pacienți aici, în trecutul nu prea îndepărtat.

Care a fost ideea proiectului său fotografic? „Ideea inițială a fost aceasta: de a-i portretiza pe pacienții mei în același cadru, având castelul în spate. Să rămână o amintire. A evoluat proiectul, apoi, și într-o altă direcție.”

„De ce e veioza acolo?”, l-a întrebat la un moment dat Cătălin. „Inițial am vrut să fie acolo din motive strict de simetrie. Nu m-am gândit la simbolistică. Dar, pe urmă, mi-a venit în minte că poate fi o lumină aruncată asupra realității acestor persoane.”

Parcă desprins din nuvela lui Cehov, unde anii treceau fără să se întâmple nicio schimbare în viața bolnavilor și a spitalului, Ciprian a amintit că își imagina că îi va portretiza pe pacienții de la Căpâlnaș pe rând, în timp ce anotimpurile se vor schimba, fapt ce va schimba și cadrul. „Nu mi-am dat seama că toate acele tufe din spate sunt verzi tot timpul, și iarna.”

Norocul lui Ciprian a fost că a venit și zăpada la castel, iar timpul nu a mai părut că stă pe loc ca în nuvela lui Cehov.

Acolo, unde s-au îmbrăcat rochii ținute prea mult închise în dulapuri

Cei veniți la cercul de lectură de la cafenea, sâmbătă seara, au fost curioși să știe reacția pacienților atunci când Ciprian le-a arătat fotografiile și au aflat faptul că toate au fost făcute cu acordul acestora, că au primit imagini tipărite și că mulți le-au luat acasă ca amintiri. „Și au constituit baza unor discuții, spun eu, terapeutice. Pe baza acestor imagini am mers mai departe cu tratamentele. M-au ajutat și în direcția aceasta.”

Ciprian a scos spitalul de la Căpâlnaș din povestea altor saloane și pavilioane dedicate celor cu probleme psihice, amintind faptul că aici s-au pus și bazele unor căsnicii, s-au luat în brațe frați care se certau și se băteau mereu, s-au îmbrăcat rochii ținute prea mult închise în dulapuri sau s-au cules flori în fața camerei foto cu o gingășie greu de descris. Multe dintre pozele lui Ciprian s-ar putea să vi se pară regizate, a recunoscut chiar și el, „dar să știți că nu sunt. În afară de cea cu castelul, unde am ales cadrul, în celelalte nu le-am spus ce să facă sau cum să pozeze.”

(Una dintre fotografiile din expoziția lui Ciprian Hord. Timișoara, septembrie 2024)

Ca exercițiu de imaginație, Ciprian Hord i-a rugat să pozeze în fața castelului și pe colegii și pe oaspeții săi. În una dintre poze apare, împreună cu soția sa, celebrul fotograf român Cosmin Bumbuț. „Da, fiecare dintre noi, la un moment dat, ne putem regăsi în acel scaun”, a punctat Ciprian.

Suficient cât să cauți printre poze personajele cu care te-ai putea identifica și să-ți amintești cum Andrei a început, în nuvela lui Cehov, să semene tot mai mult cu Ivan și să întoarcă, asemenea lui Ivan, spatele lumii, în patul său, ori de câte ori lumea nu-l mai atrăgea sau îi invada intimitatea.

Aparatul de fotografiat, un instrument care poate fi foarte crud

Trei studii de caz a mai prezentat Ciprian, povestea pacienților săi și unde i-au dus fotografiile, câștigurile cu care împrietenirea prin fotografie a venit în viețile tuturor, transformările.

Printre ele, Elidia, de departe cea mai fotografiată pacientă a sa, care până la întâlnirea cu Ciprian avea o singură fotografie: cea de la nuntă. Cehov nu a găsit tandrețe pentru femei în nuvela sa, dar asupra acestui aspect nu s-a oprit nimeni.

În multe dintre pozele lui Ciprian sunt, însă, paciente surprinse în ipostaze frumoase, meditând sau culegând flori, personaje pe care îți vine să le privești firesc, ca niște figuri de pe stradă, dacă nu ai ști că e vorba de oameni aflați în mare suferință. De multe ori, privind personajele din fotografiile lui Ciprian Hord, nu știi de unde să le iei și în ce loc al spitalului să le pui, în salon, în cabinet sau în afara lui, nu știi să spui dacă sunt pacienți, angajați sau vizitatori. Este o dilemă care te întoarce mereu la scaunul lui Ciprian și la cine se așază pe el.

Oricine s-a așezat, însă, pe el a fost fotografiat cu delicateţe.

„Eram, în primul rând, psiholog acolo, să nu aveți nici cea mai mică îndoială că aș profita de acești oameni pentru nu știu ce scop. Și da, întotdeauna am avut teama asta în minte, pentru că eu consider că aparatul de fotografiat este un instrument care poate fi foarte crud. Și cel care e în spatele lui trebuie să fie foarte responsabil și să aibă grijă cum îi portretizează pe ceilalți”, a explicat fotograful.

În faţa unor oameni pe care să-i poți invita acasă fără teamă

Și a adăugat: „Mi s-a reproșat, de multe ori, că aceste fotografii sunt prea frumoase, că sunt pictorialiste. Dar asta am vrut! Nu puteam altfel. Era incompatibil cu poziția mea acolo să-i portretizez altfel. Aș fi putut să-i fotografiez ca în imaginile pe care le-ați văzut, ale altor fotojurnaliști. Nu este raiul pe pământ la Căpâlnaș, vă dați seama; nu e raiul în niciun spital de psihiatrie. Dar așa mi-am dorit: să-i portretizez frumoși, ca pe niște oameni pe care să-i poți invita acasă fără teamă. Și cred că, nu știu, am reușit cât de cât.”

Dar ca să poți să faci asta, s-a spus sâmbătă, e nevoie să fii și tu acolo, aproape de ei, un marginal care fotografiază marginali, așa cum Cehov a fost un om de la marginea societății care a scris despre oameni de la marginea ei. Este singurul sfat adevărat pe care îl poți primi când creezi, așa cum l-a primit Cehov de la fratele său: pentru a nu fi un impostor, trebuie să te identifici cumva cu personajul, să scrii sau să surprinzi ceea ce știi, ce înțelegi.

Deșertăciunea deșertăciunilor și vremurile sensibile de acum

Nu a lipsit nici deznădejdea din dialogul de sâmbătă seara, pentru că nu poate fi altfel dacă vrei să vorbești de-adevăratelea despre „Pavilionul nr. 6”, despre spitalele de psihiatrie, boli și marginalitate. Medicul din nuvelă se credea un mare înșelător tratând pacienții — când îi trata — pacienți care oricum urmau să moară, oricum urmau să sufere.

Așa că Lazurca l-a pus la zid și pe Ciprian, amintind de citatul cu care a chemat lumea la clubul de carte și întrebându-l ce sens are să lupți pentru cei care oricum suferă, dacă nu le poți curma suferința: „Și tu ai spus că ai aceeași senzație (pe care o descrie medicul din „Pavilionul nr. 6” – n.r.), poate nu la fel de puternică, dar ai spus că progresele sunt infime cu oamenii pe care i-ai fotografiat, dincolo, desigur, de ce ai precizat în filmul de pe Arte, despre felul în care se descoperă și le crește stima de sine.”

Cât ajută arta în afecțiunile psihiatrice e greu de stabilit, dar că e binevenită e ușor de intuit, a punctat Ciprian. „Ce am constatat eu, ca principal beneficiu terapeutic al acestor fotografii, a fost că au căpătat încredere în mine. Și asta m-a ajutat să merg mai departe, în a consolida relația terapeutică ulterioară cu ei. Marea majoritate dintre ei nu s-au văzut niciodată portretizați așa. Acum toată lumea are telefon și face fotografii, dar nu s-au văzut așa. Așa că, da, cred că fotografia are valențe terapeutice.”

(Momentul discuţiilor, sâmbătă seara, sus, la cafenea)

Nu au lipsit nici provocările lumești, de dincolo de castele și pavilioane, la cercul de carte de sâmbătă seara de la Joy’s, cum era, din nou, firesc să se întâmple când alegi să dezbați textele unui scriitor rus. Sunt vremuri sensibile acestea când vine vorba de Rusia, pe bună dreptate. Mai apoi, suntem departe de anii ’90 și 2000, când scriitorii ruși erau venerați într-atât încât copiii de la noi erau botezați cu nume rusești. Acum s-ar putea să nu mai fii frecventabil dacă nu știi să alegi bine plăcerile și scriitorii, dar dialogul a curs firesc, argumentat și fără încrâncenări, în pofida unei sesizări venite pe mail, sâmbătă, la Joy’s.

Și tot pornind de la citatul din „Pavilionul nr. 6”, ales de Lazurca ca teasing la seara de lectură – „Și apoi, la ce bun să-i împiedici pe oameni să moară, dacă moartea e sfârșitul firesc și drept al fiecăruia? La ce folosește ca un târgoveț sau un conțopist oarecare să trăiască cinci sau zece ani mai mult? Iar dacă socotești că scopul medicinei este doar să ușureze cu medicamente suferința, îți pui involuntar întrebarea: de ce să le ușureze?”, a venit și o altă provocare lansată celor prezenți la discuții.

Cătălin a „pișcat” subiectul eutanasierii, în lumina ultimilor ani de viață împinși poate prea departe odată cu creșterea speranței de viață, dar spiritele nu s-au încins nici atunci.

„Maică, de ce nu mă lăsați să plec?”

Oricâtă deșertăciune s-a cuibărit în medicul Andrei al lui Cehov, oricâtă provocare a căutat Cătălin printre dezastre, oricât de nefrecventabilă e dintotdeauna, cum a spus tot el, politica rusească, și oricâtă suferință au simțit cu toții că vine în textele și pozele de sâmbătă, candoarea din fotografiile lui Ciprian și dragostea cu care acesta le-a prezentat au spulberat mizeria cruntă din „Pavilionul nr. 6”, speranța pierdută a pacienților de acolo și din alte saloane de spital.

A ieșit la lumină medicina, care este — sau era cândva — o artă, nu o meserie, bunătatea care stă încă în oameni, chiar dacă trebuie să o cauți adânc, scriitura bună, pe care, oricât de nefrecventabilă ar fi o nație, nu o poți nega. Dar și durerea în fața neputinței de a ne salva sau a-i salva pe ceilalți. Toate, în apropierea unui fotoliu gol în fața unui castel.

„«Maică, de ce nu mă lăsați să plec?»”, asta aud zilnic, în salonul dedicat paleativelor de la Căpâlnaș”, a povestit Ciprian Hord. „Plec devastat de acolo.”

Așa cum pleci și din nuvela lui Cehov.

Citește și:

Arădeanul Ciprian Hord și „psihiatria creativă” din Căpâlnaș, subiectul unui documentar ARTE

Ştiri aproape ratate (43). Oameni de împrumut din alte lumi, singura Românie pe care o vedem cu toţii şi o mână de şantajişti tăcuți în Arad