Ca o scurtă definiție, putem spune că „Troaca de Aur” este o echipă de băieți din România care restaurează camioane, apoi pleacă prin țară și Europa la concursuri pentru pasionații de camioane tunate, dar este mult mai mult de atât. Troaca de Aur rămâne un exemplu de perseverență, o inspirație pentru artiștii care încep de la zero și, fără îndoială, o mândrie a orașului Arad.

Am vorbit cu Alexandru Miclea, unul dintre băieții din echipă, despre amprenta plină de pasiune și sudoare a fiecărui proiect, despre povestea lor și drumul plin de provocări pe care merg… sau mai bine spus: conduc. Iar cum spunea Victor Hugo, „Viața este cea mai serioasă glumă”, aidoma și atitudinea acestora pe această șosea. Alexandru Miclea este un artist talentat, glumeț și ambițios, care oferă ceva cu totul special comunității de șoferi de camioane: identitate, stil și o doză sănătoasă de „nebunie frumoasă”.

— Interviu realizat de Casiana Todinca —

– Cum a început totul?

– Povestea Troaca de Aur este o poveste frumoasă. E făcută cu un scop anume, adică noi când am început toată povestea asta nu am făcut-o doar să facem camioane. Am început dintr-o glumă toată nebunia, în contextul în care Vlad, proprietarul Melcului mi-a fost în primă instanță client. Te împrietenești cu oamenii după. Și-a adus camionul la mine, la Dream Team Garage, să îi fac două desene mici, doi ursuleți ca logo și din una în alta, în primă instanță am zis „hai să îi facem și un bullbar în față”, după aia „mai pictăm și aici și aici”, după aia „nu are sens, hai să facem tot”. Am făcut tot și ne-a ieșit atât de bine încât am surprins oameni care au investit mulți bani în camioane și nu au ajuns încă la nivelul ăla. Atunci, văzând că prinde toată chestia asta… adică nu e cel mai perfect camion, dar are un magnet, o atracție a lui, am zis să și facem o chestie care să miște ceva și atunci a început toată povestea cu Troaca de Aur, în care noi sperăm să creștem, să ajungem mult mai virali, mult mai cunoscuți. Și am gândit toată povestea asta în scopul în care ne dorim să devenim mult mai cunoscuți, să avem un oarecare succes mai mare, să ajungem mult mai ușor la oameni de care noi avem nevoie să ne sprijine în contextul în care noi vrem la rândul nostru să ajutăm tinerele talente să își îndeplinească visurile. Sunt mulți tineri în România – și eu știu cel mai bine – care au un talent, care nu-și permit să facă studii mai departe, care nu-și permit să continue să studieze ceea ce le place și aleg chestii basic doar pentru a trăi.

Alexandru Miclea (Troaca de Aur) și Vlad, proprietarul Melcului

– Ai știut de existența acestor tipuri de concursuri?

– Am studiat pictura. Arta nu se mai vinde, nu doar în România, în toată Europa, nu se mai vând tablouri, adică sunt șanse de unu la un milion și atunci am vrut să fac ceva cu chestia asta. Majoritatea din colegi s-au profilat pe chestii de-astea, tatuaje, design interior sau chestii de genul. N-am vrut să fac asta, dar aerografia mi-a plăcut ca idee. Și am început să fac acest lucru direct pe camion. Făcând asta direct pe camioane, atunci te axezi pe nișa aia, nu neapărat ca un show auto, cât încerci să cauți să-ți exprimi munca la un show de camioane. În Europa există foarte mulți pasionați de camioane, foarte multe show-uri de camioane de care, de multe din ele, habar nu aveam. Nu am știut de existența acestor expoziții, prima dată am făcut camionul și ulterior am aflat de existența acestor expoziții.

– Camioanele sunt doar pentru expoziție?

– Nu, se și lucrează cu ele. În momentul în care investești zeci de mii de euro într-un camion ca să ajungă la nivelul ăla, costă mult mai mult decât o mașină de familie. Investiția fiind atât de mare, oamenii vor să și producă cu camioanele alea. Sunt camioane, cazuri speciale, cum e și Melcul (foto), care nu lucrează fiindcă în momentul în care lucrezi cu el se distruge, dar 90% din ele lucrează și atunci trebuie și retușate înainte de un concurs.

– Ce v-a inspirat să restaurați camioane?

– Nu știu dacă a fost neapărat o inspirație. A fost dorința mea de a face aerografie. Suprafața unui camion e mult mai mare decât la o mașină. Mie îmi plac mult lucrurile handmade, să pictezi un camion e ca și cum ai face o pictură murală pe un zid de 30 de metri ai toată libertatea din lume, nu ești limitat de un tablou de 5/5. Adică mi-ar fi foarte greu ca de mâine să fac căști de motocicletă, chiar dacă tehnica e aceeași. Am avut noroc și că am avut clienți foarte maleabili, cu care am putut discuta foarte mult și, oarecum, proiectele s-au dus mai mult înspre viziunea mea, înspre ce am vizualizat eu că dă mai bine pe camionul ăla.

– Deci oarecum e o contribuție a clientului și a ta?

– Da, de obicei pleacă de la ideea clientului. Fiind camionul său, trebuie să ții cont de părerile lui, dar cel mai important e să duci clientul în punctul ăla în care să existe compromisuri și din partea ta, și din partea lui, dar per total, lucrarea să ajungă la capăt cam cum o vizualizați.

– Care a fost cea mai mare provocare tehnică pe care ați întâlnit-o?

– Au fost multe, dar cred că cea mai mare a fost anul ăsta, înainte de a pleca la Assen. Aveam amândouă camioanele desfăcute cu care trebuia să plecăm acolo și unul dintre ele nici nu a mai ajuns, din cauza unor chestii pe drum a trebuit să se întoarcă la firmă. La celălalt i s-au prăjit calculatoarele de pe mașină, deși camionul era bun, fix cu o zi înainte. Erau amândouă bucăți și noi mai aveam 12 ore să mai montăm camioanele și unu nu mai pornea. Am zis „ok, abandonăm unul și îl terminăm pe celălalt”, apoi, până la urmă, le-am terminat pe amândouă și am plecat la drum. Cu unul am ajuns în Olanda, cu unul nu.

– Câți membri sunteți în echipă?

– Aici la garaj 3, Adi și Radu sunt băieții cu care eu muncesc zi de zi în ceea ce privește partea de construcție a camioanelor. Doar că toată povestea nu se bazează doar pe ce facem noi la garaj. În toată povestea cu tot ce a însemnat Melcul, cu tot ce a însemnat Troaca de Aur, au fost implicate destul de multe persoane, inclusiv sponsori, pentru că aveam nevoie de fonduri. Vlad și-a dorit multe, eu mi-am dorit multe, dar aveam nevoie de fonduri. Investiția în camionul ăla se ridică undeva la 40 și ceva de mii, care sunt bani destul de mulți, toată investiția trebuie adunată din mai multe părți. AutoBrand e o firmă de piese de camioane și au venit cu un ajutor substanțial de-a lungul timpului. În toată povestea asta au fost destul de multe persoane implicate, dar totul se învârte în jurul a 4 persoane.Chiar aveam o glumă cu Vlad: zici că suntem Club Moto, adică suntem 4-5 aici și restul vin și pleacă.

– Poți numi câțiva din membrii oficiali?

– Vlad Pandele, cu care a început toată povestea, Răzvan Hodrea, Ionuț Mihalcea și Alexandru Vlad, care a fost lângă noi și când eram săraci, și acum când suntem mai săraci. (râde)

– De unde a venit ideea numelui, „Troaca de Aur”?

– Vlad a ales numele acesta, a pornit de la o glumă, de la un videoclip făcut pe TikTok la un moment dat, cu George, un prieten din București. Când a zis că își face festivalul lui de camioane și el a zis că îl numește Troaca de Aur, că el nu avea camioane, avea niște tarantule de camioane de pe care cădeau piesele și nu aveai cum să le numești altcumva, adică erau troci, el a zis că își face festival. Din gluma aia a pornit toată nebunia cu numele. Chiar ne-am gândit ca pe viitor să fie TDA, să nu mai fie „Troaca de Aur”, că nu e chiar foarte potrivit pentru locurile în care o să ajungem și am ajuns în contextul în care nu s-ar fi gândit nimeni că „melcul ăla” o să fie acceptat la cel mai mare show din Europa, în care nu ajungi ușor.

– Cum vă pregătiți pentru show-uri? Aveți o rutină a voastră?

– Da, tot timpul suntem întârziați (râde). Facem camionul bucăți înainte și începem de la zero, cu fiecare șurub în parte.

– Cum ți-a schimbat viața acest proiect și ce reprezintă pentru tine?

– Acum o să mai fac o glumă, mi-a schimbat viața, că de când m-am apucat să lucrez la Melc, sunt mai sărac și nu mai am timp de altceva, cam tot ce fac se duce acolo. (râde)

Dar acum dacă vorbim de partea cealaltă, cu pasiunea și așa mai departe, sunt câteva camioane pe care le-am făcut cu drag și le consider frumoase, dar Melcul e unul dintre puține care și înseamnă ceva, unde a fost mai mult o pasiune decât o obligație față de client, unde a fost dorința aia de a spune ceva prin ceea ce faci. La asta se rezumă arta, să transmiți ceva privitorului. Eu asta am încercat. Ca să ajung cu camionul în punctul ăsta a fost nevoie de mulți oameni care să-și facă treaba cum trebuie și să înțeleagă ce vreau ca el să arate așa. Eu am desenat 99% din ce înseamnă structură metalică și toată nebunia asta. Partea lui din spate e o poveste, tot e 100% handmade. Ideea e că, pentru a construi toate piesele alea, am avut nevoie de un sudor care să înțeleagă exact ce vreau. Eu am avut noroc și am putut să mă concentrez mai mult pe partea artistică.

– Ce sfaturi ai da unui tânăr care vrea să se apuce de restaurări de autovehicule?

– Să înveți meseria de la zero. Dacă vrei să restaurezi un autovehicul, în primă instanță trebuie să îl dezmembrezi. După ce îl dezmembrezi, trebuie să știi să pregătești piesa respectivă. Începi meseria de la nivel de ucenic și înveți. Eu, ca să ajung să pictez camioane, am vrut mai întâi să învăț cum se comportă vopseaua, ce înseamnă vopseaua pe o mașină, care sunt straturile, cum se pregătește materialul, suprafața pe care urmează să fie aplicată vopseaua și așa mai departe. Nu poți să iei direct aerograful în mână și să faci linii. Liniile le înveți abia după un an. E ca la școală, când prima dată înveți cu bastonașe.

– Dacă ați avea buget nelimitat, ce proiect de vis ați începe?

– Ar fi un camion, pe model de Renault Premium, să folosim aceeași bază de camion la proiect, am vrea să facem unu’ un pic mai special, unu’ de drifturi, există o nișă de raliu la camioane și am vrea să facem unul de ăla, dar am avea nevoie de niște fonduri.

Dacă ar fi după mine să fac un camion cu buget nelimitat, există un model nou de camioane modificate din fabrică în Olanda, niște Volvo cu bot lung, unul de ăla aș face, dar cu tot cu vagon, complet. Acela ar fi o provocare cu buget nelimitat. De multe ori te limitează bugetul, fiind sume foarte mari. Uite, de exemplu, la Melc, muzica din interior a costat aproape 9 mii de euro. Pentru a fi cum visam eu, ar fi trebuit să fie vreo 12-13. Nici proprietarul, nici eu nu ne permiteam și am lucrat pe cât ne permitea bugetul.

– Cum a fost experiența la TTA (Truck Tuning Art, Alba Iulia)?

– TTA e o poveste. Dacă lăsăm deoparte micile nemulțumiri, să zicem așa, că în momentul în care te duci la o competiție nu ai cum să fii mulțumit 100% dacă nu câștigi. Nu noi ca români, noi ca oameni nu știm să pierdem, chiar dacă te gândești că anul viitor o să reușești, nu știm să pierdem și mereu o să zicem „domnule, dar de ce el și nu eu?”. Am avut și astfel de gânduri. Ideea e în felul următor: TTA-ul ca show e o poveste unică,  frumoasă, în contextul în care se desfășoară într-o locație frumoasă, e în Cetatea de la Alba Iulia, cel mai mare show de camioane din România și e de o așa natură că în momentul în care ești acolo, chiar dacă nu ai nicio treabă, 50% din vizitatorii din cetate nu au nicio treabă cu camioanele, vin să le vadă, apreciază show-ul, apreciază toată nebunia de acolo și așa mai departe, dar nu au o cunoștință legată de camioane. Totuși, îți lasă un vibe plăcut tot ce se întâmplă la TTA. Eu de fiecare dată când ajung acolo pentru eveniment e și pentru public. Am zis-o de nenumărate ori, cea mai importantă remunerație pentru mine e feedback-ul publicului, m-am obișnuit cu asta în expoziții și așa mai departe, vorbind de tablouri, cea mai importantă remunerație este feedback-ul pe care îl vezi de la public, nu critica unui critic de artă, aia poate să fie foarte constructivă, dar în rest cel mai important este cum primește publicul lucrarea ta. În momentul în care ajungi la un show de camioane cu un camion pictat, observi în ochii publicului că ești diferit față de ce au văzut până atunci, pentru că înaintea ta sunt, să zicem, 20 de camioane care ajung acolo. În momentul în care îi citești expresia aia facială, că este foarte încântat să vadă camionul tău, că WOW, ce frumos e, cred că aia e cea mai importantă remunerație și toată chestia asta se întâmplă de-a lungul a 3 zile, primești acel feedback 3 zile, nu ai cum să nu te încarci cu energie pozitivă de acolo, să nu pleci fericit, că ai ajuns și că ai expus acolo.

– Ai avut clienți care să te lase pe tine să îți alegi tema?

– Da, acuma și cu tema sunt cazuri și cazuri. Am făcut recent un camion pe care încă nu l-am terminat, de aia nu prea am vorbit despre el în online, parcă nu sunt liniștit până nu-i gata. În momentul în care o să fie gata, o să vreau să vorbesc despre el, fiindcă îmi e un camion foarte drag. Am pictat acum un camion al unui prieten de la Cluj, Răzvan Codrea, care și el e cu noi în toată nebunia asta cu Troaca de Aur și m-a lăsat să îmi aleg eu tema, am ales Bismarck-ul (navă de război germană din timpul celui de al Doilea Război Mondial) care are o poveste frumoasă în spate. Fiind un pictor care a studiat pictură marină, dacă m-ai alege pe mine să aleg tema, 100% ar avea o chestie legată de asta.

– Ai studiat pictura marină?

– Da, având cunoștințe mai vaste în acest domeniu, m-am legat de o temă marină, mai fac mișto unii de mine că „domnule, ești pictor de corăbii, dar atât”. Na, există portretiști, eu asta fac, pictez marină, mi-a plăcut.

– Unde ai studiat?

– Am început în Arad, la „Sabin Drăgoi”, am terminat la Craiova și după la București. Ideea e că în tot contextul ăsta, aia a fost o temă pe care am ales-o eu, Bismarck-ul ca și navă mi-a plăcut mereu foarte mult, e o navă foarte frumoasă. Iar clientul a zis „bine, fă-l cum vrei tu”, adică există și clienți de genul, că aia voiam să specific, unde efectiv ți-l lasă, așteaptă un rezultat, doar că rezultatul e la înțelegerea ta, cum ar veni.

– Care este amprenta voastră? Există un o semnătură / simbolistică a voastră pe care o puneți de fiecare dată pe proiect?

– Nu neapărat, uite, e o chestie pe care o folosesc destul de des și nici nu îți dă impresia aia de copy-paste. Am un șablon pe care îl folosesc, îți redă o textură în degrade foarte frumoasă și am folosit-o destul de des la ultimele proiecte, dar în rest, fiecare proiect e unic. Vorbind acuma strict de vopsea și pictură, nu au elemente comune foarte multe, dar unde se potrivește, mi se pare un element grafic care dă bine. Am și niște fulgere pe care le-am folosit destul de des, unde chiar au sens și s-au potrivit, pentru că e un efect care vizual dă bine.

– Dacă n-ar exista concursuri sau public, ați mai face asta doar pentru voi?

– Clienții 100%, am clienți care vor camioane de la mine și doar muncesc cu ele, nu ajung cu ele în expoziție. În Suedia, la Viking am făcut 11 sau 12 cu picturi minimaliste, alea nu au fost niciodată la o expoziție, doar lucrează. Ulterior, patronul mi-a și devenit prieten. Mi-a spus „bine… te înțelegi cu șoferul ce și cum”. Fiecare camion din flota aia are aceeași temă, toate sunt legate de mitologia nordică, dar toate sunt după dorința șoferului, nu chiar a clientului, că clientul era patronul, până la urmă.

– Ce planuri viitoare aveți?

– Cel mai important proiect viitor este să punem Melcul la punct pentru show-urile ce urmează anul viitor, care pe cât pare de simplu, pe atât e de complex și am mai avea două, mai complexe, unul îi Mihai Viteazul. Mai sunt câteva, sunt unele pe care le am programate și sunt altele pe care le programez din timp, când mă încadrez. Așa, la nivel de discuții, sunt multe. Am un prieten la Alba Iulia care vrea să-și facă camionul cu Lady Gaga, dar și acolo suntem la nivel de discuție. Mai am contractul cu Vikings, acolo este un tandem, un proiect foarte mare, cu un buget foarte mare, doar că acolo întârzie un an jumate-doi de când am stabilit tot, pentru că nu e gata camionul, e în Austria, acum trece prin modificări majore și trebuie să aștept, fiind chestii ce nu mai țin de mine.

– Cum reacționează comunitatea din Arad sau clienții voștri când văd tirurile personalizate?

– Nu multă lume a văzut tiruri modificate și, mai ales, nu multă lume le-a văzut la nivelul ăsta. Eu mă aștept, când vorbesc cu oamenii despre asta, să spună: „Da, domnule, am mai văzut tiruri pictate.” Nu. Și uite, ca exemplu, când a venit Dorian Popa – un om umblat, până la urmă – a urcat în camion și nu știa că există camioane modificate care să arate așa. Iar în România sunt sute de oameni care fac asta, nu sunt doar eu cel care pictează sau modifică camioane. Plus că sunt multe aduse de afară, deja gata făcute. Dar, cam asta e reacția: surprindere.

Acum, un pasionat, un șofer sau un mecanic de camioane, care se învârte printre ele, sigur a mai văzut la un moment dat. Poate nu exact așa, dar nu mai are reacția aceea de „am văzut pentru prima dată un camion pictat”. În schimb, asta e reacția fiecărei persoane care intră în garaj și vede camionul: WOW.

Mai sunt și altele la care lucrez. Uite, am unul vechi, de la OST Transport, tot din Arad. E făcut acum aproximativ 15 ani și trebuie restaurat. Rămâne la fel și pictura, și tot, doar restaurarea e necesară. Acela nu e făcut de mine, dar m-a dus oarecum pe drumul ăsta. Eram doar un junior când l-am văzut și îmi plăcea. Cred că de acolo a pornit și ideea că vreau să fac aerografie.

– Cum se face promovare?

– Și dacă se face promovare, nu se face o promovare care să ajungă întotdeauna la oamenii care nu au o treabă cu asta din cauza algoritmilor de pe social media, adică nu contează cât de reușit e videoclipul dacă nu are nicio treabă cu ce a căutat omul până atunci pe TikTok, de exemplu. Vlad vrea să își facă un canal de Youtube în viitorul apropiat. Noi am mai încercat să promovăm ceea ce facem și să ieșim din sfera asta a „transportatorilor”. În toată ecuația asta sperăm acuma cu Youtube-ul să facem și mai mult, în contextul în care ce vrem noi să facem și unde vrem noi să ajungem cu povestea Troaca de Aur este mult mai departe de lumea transportatorilor. Adică dacă vrem să ajungem, într-un an sau doi, să reușim să ajutăm copii talentați să își îndeplinească visurile, să ajutăm o școală, de exemplu, noi avem nevoie de susținerea unui public mult mai larg decât cei ce ne cunosc. Dacă vrei să schimbi ceva, ai nevoie de mult mai mulți oameni în jurul tău, ca din oamenii ăia mulți, să se implice câțiva.

– Ce vrei să își amintească oamenii despre Troaca de Aur peste 10-20 de ani?

– Noi nu ne-am gândit încă atât de departe, pentru că n-avem buget așa de mare (râde)… Dacă vorbim de mine, eu cred că singura amintire pe care o las sunt lucrările mele și cred că despre asta o să se vorbească.

Acum, la Troaca de Aur, cred că putem spune o chestie destul de asemănătoare, cunoscătorii poate o să vorbească despre asta și peste 10 ani, că am reușit să facem dintr-un camion de fier vechi ceva care a ajuns la nivelul ăsta. Dar, în tot contextul ăsta, ce vrem noi să facem depășește cu mult sfera lor și atunci ceea ce am vrea să rămână ca motto este: „Bă, dacă ei au putut, putem și noi”, pentru că de la asta a plecat tot. Noi ne-am propus să facem lucruri mult mai mari decât ne-am permis, dar încet, cu un pic de ajutor, le-am făcut. Atâta timp cât reușești să fii un model pozitiv pentru cineva, ai reușit în viață, pentru că nu totul se rezumă la bani sau la statut social și așa mai departe. Eu pot să plec din garaj, vopsit din cap până-n picioare și să bat la aceeași ușă la care bat și în costum. La o adică, nu statutul social te face om, ci caracterul. Și atunci, dacă vrei să transmiți ceva publicului, eu zic că asta este cea mai simplă și cea mai bună metodă. Chiar dacă mai dai de obstacole, cum și eu am dat, aia e: te ridici, o iei de la capăt, dar încearcă mereu să fii un exemplu pentru cineva.