Avem mintea scurtă, dar nu am uitat că nu era bine în comunism. Nu pentru majoritatea. Dacă unora le-a plăcut, a depins mult de care parte a comunismului au fost. Așa că acuma mai încearcă o tură, împachetându-l în alt ambalaj, să pară cool.

Pentru că poți scoate românii din comunism, dar nu poți scoate comunismul din români, vă prezentăm noul model Comunismul MaxPro: Distributismul. Produsul original fake al lui CG. Pentru că totul e un remix, nici faza asta cu distributismul nu e nouă.

Deși sunt mulți pe care putem da vina pentru tâmpenia asta apărută pe final de secol XIX (sau cu cifre de pe telefon 19), reținem numele a doi suspecți ce au sintetizat doctrina. G.K. Chesterton, acest titan al gândirii catolice, un fel de motan Cheshire care a înghițit un butoi cu Guinness, ce se plimba prin piețele din nordul Angliei ca un turist în safari. „Dar vai, ce specimene fascinante acești muncitori! Ia să-i studiez eu și să le explic cum să-și organizeze viața!”.

Mai era Hilaire Belloc, un francez anglofil cu accent de Oxford, care probabil n-a văzut interiorul unei fabrici decât în picturi impresioniste. Împreună, acest duo dinamic al vinovăției burgheze a decis că ei știu mai bine decât toți cum să organizeze societatea.

Pentru că, nu-i așa, când ai probleme cu condițiile de muncă în Manchester, prima ta reacție e să consulți un tip care scrie poezii despre zâne și dragoni. Secolul XIX era o vreme când puteai fi un intelectual de clasă mijlocie și să explici muncitorilor cum să-și trăiască viața, fără să te deranjeze nimeni cu întrebări incomode despre privilegii și reprezentare. Ideea centrală a acestor doi cavaleri ai teoriei economice de salon e că putem elimina sărăcia din lume dacă redistribuim mijloacele de producție. Filfizonii ăștia, fără experiență practică în munca fizică sau în gestionarea afacerilor, propuneau soluții pentru clasa muncitoare.

La final de secol XIX, când catolicismul politic era la modă în Europa, ideile puteau părea interesante sau cel puțin meritau studiate. La început de secol XX, după ce a devenit evident că marile corporații sunt mai eficiente decât micile întreprinderi, a devenit evident că nu prea. Iar acum, chiar deloc, dar cum oamenii uită, tot felul de hăbăuci încearcă să ne servească o pizza cu ciuperci halucinogene cu topping doctrinar expirat.

În lucrări precum The Servile State (Belloc) și The Outline of Sanity (Chesterton), publicate la început de secol XX, ideea centrală era că o societate sănătoasă se bazează pe micile afaceri, cooperativele muncitorești și pe faptul că fiecare familie ar trebui să aibă acces la resursele necesare pentru a-și asigura existența independentă și demnă.

Ar însemna azi să luăm tot ce dețin marile corporații și să le facem bucăți mici, cam cum îți tăia mama sandvișul în triunghiuri când voiai să te simți special. Sau să tratăm economia globală ca pe un set de LEGO, unde fiecare primește câte o piesă. Adică, pe românește, fiecare să aibă propria fabrică în curtea din spatele casei. Că evident, exact ce-i lipsește unei familii de suburbie lângă grătar e o fabrică de semiconductori.

Pentru că evident, am învățat destulă fizică și informatică și sunt suficiente echipe de robotică în școli încât avem tot ce ne trebuie ca să producem artizanal cipuri cuantice în garaje, și le vom face cu aceeași precizie cu care bunica taie ceapa pentru ciorbă.

Între o sesiune de yoga și un curs de olărit all around. Țineți minte ce s-a întâmplat în România după comunism, când s-au împărțit CAP-urile în bucățele mici-mici, fiecare bătrân primind câte o bucată de pământ la capătul satului? Dintr-o dată, agricultura a devenit la fel de eficientă ca un ceainic încălzit la lumânare. Românii s-ar înghesui când ar fi să li se dea, dar nu pun mâna când ar fi să construiască. Vor fabrici înapoi dacă ar fi să li se dea, dar când pot să le cumpere de pe bursă brusc li se pare mai complicat decât pot gestiona. Când a apărut, distributismului îi ziceau „a treia cale”, undeva între capitalism și socialism.

Nu e o a treia cale, e o cărare pierdută pe care rătăcește o mașină a timpului setată către epoca în care doctorii purtau măști cu cioc. Distributiștii sunt ca acei copii care cred că banii cresc în copaci, doar că ei vor să taie copacul în bucățele și să dea câte o așchie fiecăruia. În esență, distributismul e ca un coming of age story pentru economie, unde capitalismul corporatist e tatăl absent, socialismul e mama care a citit prea multe cărți de stagnare personală, iar rezultatul e un adolescent rebel care crede că poate schimba lumea vânzând brățări hand-made pe OLX.

Drăguț ca hobby, catastrofal ca model economic. Dar măcar am putea să ne consolăm cu gândul că atunci când totul se prăbușește, fiecare dintre noi ar avea propria bucățică din ruine. Artizanal, organic și complet inutil – exact ca un smoothie cu varză kale la 30 de lei. Plus transportul. „Livrare rapidă? Sigur, vin pe bicicletă să ți-o aduc personal. O să dureze câteva săptămâni, dar măi – și livrarea e artizanală!”

Claudiu Horeanu

Citește și: Enola Day – Banalul Bolojan și „gorgeous”-ul Georgescu