Este în afara oricărei discuții dacă dreptatea făcută de orice „justițiar” privat, după cum îl taie capul, este legală sau nu. Evident nu este legală, oricâtă durere simte la un moment dat sau oricât de nedrepte i se par soluțiile instanțelor. Cu toate astea, se poate ajunge și la așa ceva. Ajunși într-o anumită stare de disperare, cu „cuțitul la os”, cum se spune, oamenii pot porni, spontan sau premeditat, o „cruciadă” pe cont propriu împotriva unor infractori. Totul poate depinde de o scânteie, așa cum s-a întâmplat în satul Hădăreni, nu departe de Luduș, județul Mureș.

În seara zilei de 20 septembrie 1993, în cârciuma satului Hădăreni a fost omorât un om. Povestea o puteți citi AICI  sau, mă rog, una dintre variantele poveștii despre această întâmplare în care sătenii din Hădăreni și-au făcut singuri dreptate. Din păcate – dar oarecum de înțeles pentru acea perioadă și pentru acel loc din județul Mureș, la trei ani de la sângerosul martie 1990 – ceea ce s-a întâmplat la Hădăreni a fost politizat și transformat într-un conflict interetnic de o organizație din Tg. Mureș cu multă experiență în domeniu.

A fost făcut și un film artistic (Senatorul melcilor) în care era prezentat, oarecum caricatural, acest conflict, dar fiind un act artistic este dreptul autorului să-l prezinte cum crede de cuviință. Nu aceeași libertate o au instanțele de judecată și celelalte organe ale statului care au preferat să-și ascundă gunoiul sub preșul neînțelegerilor etnice, iar efectele se simt până în ziua de azi.

De fapt, conflictul s-a născut datorită lipsei de reacție a autorităților față de nenumăratele furturi comise mai ales de romii (țiganii) din localitate. Furturile care i-au exasperat pe săteni au fost reclamate, uneori fiind chiar arătați vinovații, însă polițiștii nu au făcut nimic. Lumea din zonă (nu doar localnicii, pentru că satul era vestit în tot județul pentru „isprăvile țiganilor”) vorbea că polițiștii erau plătiți (nu terorizați, nu amenințați!) pentru acest serviciu.

Așa că, atunci când s-a atins punctul critic, și-au asumat riscul de a-și face singuri dreptate. Pentru că în viața reală nu-i ca-n filmele americane, cu personaje inventate ce fac dreptate pe cont propriu și în final sunt felicitați de polițiști și de cetățeni deopotrivă. Să-ți faci singur dreptate, indiferent de cauze, este considerat un act de haiducie, este pur și simplu ilegal și presupune sancționarea „haiducului”. Și așa trebuie să fie. Sau, poate, nu.

Cât de dreaptă este dreptatea pe care ne-o facem singuri? Cu siguranță nu este dreaptă. Nicio judecată făcută sub imperiul unor emoții puternice nu este, nu poate fi obiectivă, deci nici dreaptă. Și-apoi, conform legilor noastre, Justiția este deținătoarea dreptului absolut de a împărți dreptatea, deși nu așa ar trebui să stea lucrurile. Pentru că nu ar trebui să confundăm dreptatea cu aplicarea în concret al legii. Dreptatea ar trebui să fie împărțită de cei ale căror valori sunt încălcate prin comiterea infracțiunilor.

Așa zice legea penală, că prin infracțiuni sunt încălcate valorile sociale ocrotite prin legea penală (viața, integritatea corporală și sănătatea, libertatea etc.), valori care nu aparțin unor instituții ale statului, ci comunității, societății, oamenilor. Pentru că nu instituțiile sunt afectate de încălcarea valorilor sociale. Afectați sunt oamenii din comunitate.

Oare cum ar fi judecat jurații cazul Hădăreni?, desigur, în situația în care sistemul nostru de justiție ar fi fost cu jurați. Oare tot așa de indulgenți ar fi fost cu organele statului care nu au acționat înainte de izbucnirea conflictului și de intransigenți cu „haiducii”? Greu de crezut.

De aici se nasc alte și alte întrebări. Cât de dreaptă este dreptatea pe care o fac reprezentanții unei Justiții care răspunde „prezent” la comenzile politice? Sau, cât de dreaptă este dreptatea pe care o face un judecător nu doar supus politic, ci și corupt?

Fie-mi permis să cred că „dreptatea” asta, venită „pe căi legale”, este mai puțin dreaptă decât cea făcută de „justițiari” pe cont propriu. Evident, n-ar fi procedural corect ce face „justițiarul”, ar fi ilegal, dar cu siguranță dreptatea lui ar fi mai aproape de durerea pe care o simt cei afectați de fapta infractorului.

Cât de dreaptă este dreptatea făcută copiilor victime ale pedofililor și a părinților acestora după câte-o sentință de „condamnare” cu suspendarea executării?

Dar a victimelor incendiului de la Colectiv sau a exploziei de la Crevedia? Sau, mai aproape de noi, un grup de tâlhari au primit pedepse cu suspendarea executării, la fel și o fostă angajată a Primăriei Arad care a făcut trafic de influență la greu și pe bani grei.

•  Teodora Ciunta, fostă angajată a Primăriei Arad, condamnată la 2 ani de închisoare cu suspendare pentru trafic de influență

•  Chișineu-Criș: Tâlharii de la sala de jocuri de noroc, condamnați. Trei dintre ei au primit închisoare cu suspendare 

De aceea devine tot mai justificată o întrebare care-i posibil să-și primească răspunsul mai curând decât cred unii: Cât de justificat (drept) ar fi să ne facem singuri dreptate în cazul în care Justiția sau Politicul (clasa politică, la urma urmei, pentru că ea este cea care decide tot în România) nu face dreptate cu adevărat?

De altfel, este greu de spus dacă politicienii noștri chiar vor dreptate în țara pe care o conduc discreționar de peste trei decenii. Dat fiind întregul parcurs al tuturor celor ce s-au înfruptat din politică în ultimii peste 30 de ani, cu siguranță am fi tentați să credem că mai degrabă nu își doresc decât, cel mult, o „dreptate originală”, adică o dreptate a lor. Și cam atât.

A început deja campania electorală, ușor mascată și totul în țară pare sub anestezia alegerilor. Moment tocmai bun pentru a căuta cele mai drepte răspunsuri la alte întrebări.

Cât de drepți sunt cei care ne cer acum votul?

Câtă dreptate vor primarii în localitățile pe care le conduc la fel de discreționar cum alții ca ei, dar mai mari, conduc România?

Cât reprezintă ei, în Parlamentul European, interesele României, dar mai ales ale Românilor (se pare că de mulți ani, aceste două interese nu mai coincid)?

Vor veni săptămâni în care avem ocazia să ne întâlnim cu politicienii. Prilej bun pentru a le adresa o întrebare:

Ce alegem între drepturile unui pedofil sau ucigaș și viața unui copil de câțiva ani sau, în general, viața unui om?