„M-am săturat! Nu mai vreau să fiu reprezentat, guvernat, dăscălit, agresat de armata de netrebnici şi de mediocri aflată acum pe scenă”, scria Andrei Pleșu în urmă cu 11 ani. Nimic nu este nou, așadar, sub soarele politicii românești. Trăim și acum aceleași senzații despre „actorii politici” ce activează „acum pe scenă”. Cu unele, firești, nuanțări. Vremurile s-au mai schimbat, la fel și comportamentul actualilor „actori”, chiar dacă și azi scena este plină de mediocri și netrebnici.

Pe-atunci, România era mult mai tensionată decât acum. Nu aveam război la granițăță, dar urmările tăierilor de salarii din 2010 erau încă puternic resimțite de populație. Acum, grație Guvernului Ciolacu, liniștea creșterilor de salarii și pensii domnește peste o Românie incapabilă să vadă cât de incert îi este viitorul.

Se va trezi curând, dar va fi prea târziu. Ceasul trezirii va suna după alegeri. Netrebnicie a fost și ce-au făcut Boc și Băsescu cu tăierea salariilor din 2010 – pentru că n-a fost tot una să tai 25% din salariul președintelui sau din salariul minim pe economie – netrebnicie este și ce-a făcut Ciolacu, când a decis majorarea salariilor și pensiilor, înainte de rezolvarea deficitului bugetar.

Practic, guvernul PSD – PNL condus de Ciolacu a amanetat țara doar pentru a câștiga voturi cu aceste majorări nesusținute economic.

În urmă cu 11 ani, întreaga țară avea doar așteptări. Așteptări mari, de la „monstruoasa coaliție” PSD-PNL (pe rit vechi)-PC-UNPR și de la noile vedete politice, Victor Ponta și Crin Antonescu.

Actualul consilier onorific al premierului Ciolacu, Victor Ponta, este același care, pentru a-i arăta lui Gheorghe Falcă, pe-atunci primar al Aradului, cine-i mai tare-n parcare, a oprit finanțarea pasajelor de pe centură, deși lucrările erau începute. Astfel, dintr-un condei mânuit de ambiții personale, a întârziat finalizarea pasajelor mai mult de un deceniu (primul pasaj a fost dat în folosință după șapte ani de la începerea lucrării, al doilea, după 13).

Primul e gata, al doilea luat cu „lopata”… Pasajul de pe Centura Aradului (zona CET) a fost dat în circulație!

Cealaltă vedetă, Crin Antonescu, era președintele PNL și părinte fondator al Uniunii Social-Liberale (USL), o alianță pe contra sens politic și de non-sens doctrinar, născută doar din ura împotriva lui Traian Băsescu și a PDL. De altfel, Crin Antonescu anunțase, încă din 2010, că PNL vrea să scoată PDL din viața politică.

În 2012 era pe cai mari și a schimbat tonul: „obiectivul PNL de a distruge PDL”.

Deși era (și încă este) considerat unul dintre politicienii cu „vorbele la el”, Crin Antonescu nu a fost suficient de explicit în ce privește susținătorii PDL. Oare urma să-i distrugă și pe ei? Eventual, să-i interneze în lagăre de muncă forțată?

Oricum, obiectivul unui partid de a distruge un alt partid este una dintre cele mai puternice „lecții de democrație” servită de liderul unui partid istoric, scos în afara legii de partidul comunist, adică de strămoșul politic al partidului cu care s-a aliat în USL.

Azi, Crin Antonescu critică PNL – „devine tot mai lipsit de credibilitate și chiar ridicol” – din poziția unui lider care se crede credibil. Să-i amintim că USL s-a rupt la inițiativa lui Crin Antonescu, printre altele și pentru că Victor Ponta a refuzat să accepte nominalizarea lui Klaus Iohannis ca ministru de Interne. Chiar că ne-am săturat de astfel de „lecții”.

Sursa: digi24.ro

Era o perioadă în care cuvintele rostite de cei mai importanți politicieni se transformau în ghioage și erau rostite pentru a „omorî”, pentru a „distruge”, nu pentru a combate sau pentru a contrazice.

„Totul arată a orice, numai a viaţă politică nu. Ni se livrează strict meschinărie, mitocănie, divagaţie trivială, jeg. Niciodată n-a fost, cred, România mai pedepsită ca acum. Niciodată n-am ajuns, cred, ca acum, pe mîna unor neisprăviţi încîntaţi de ei înşişi, needucaţi, fără alte preocupări decît prosperitatea de clan şi trufia măruntei lor cariere” – mai scria Andrei Pleșu în articolul-manifest, intitulat „M-am săturat”, pe care îl puteți citi integral aici:

M-am săturat 

Sigur, toți ne-am săturat de scandalurile din acea perioadă. Dar și de prestația celor care ne conduc, parcă, de când lumea. E drept, acum parcă nu se mai înjură ca în urmă cu peste un deceniu, mai ales de când o anumită persoană a fost scoasă din cursă de CCR. Dar nici minciunile de azi, cu manipulările de ultimă speță la care recurg nu-s mai ușor de suportat.

Candidații pentru Parlament nu merită analizați. Ei, practic, nu există, sunt doar niște locuri pe liste, numerotate și, vorba poetului, „pentru că toate trebuiau să poarte un nume”, locurilor numerotate li s-au adăugat niște nume. Atât.

În schimb, despre cei ce visează să ocupe „tronul” de la Cotroceni, merită să vorbim. Sunt, ca de obicei, mulți (14), dar din toți, adunați și amestecați, cu greu am putea scoate unul bun.

Unii, sunt lipsiți de sprijin politic și, oricât de buni ar fi, n-au nicio șansă. Poate de aceea nici nu prea sunt invitați la emisiuni tv și nici nu prea se aude ceva dinspre ei. Într-un fel și ei ne mint cu tăcerea și chiar cu candidatura lor. Cât de responsabil ar putea fi un președinte de țară în stare să intre într-o bătălie, știind că nu are nicio șansă de câștig?

Aici nu se pune problema unui „război de apărare”, în care lupți, indiferent de șanse, pentru că ai fost atacat. Aici este vorba de un „război” în care ai intrat de bună voie, conștient sau nu, dar cu intenția clară de a-i minți pe cei care ți se vor alătura, prin vot.

Chiar ne-am săturat de aventurieri, de șmecheri

care fac jocurile unor partide încercând să „fure” cât mai multe voturi de la partidele concurente. Sau, dacă nu sunt șmecheri de acest fel, sunt inconștienți, deci tot un fel de aventurieri, poate mai simpatici, dar la fel de dăunători.

Vine, apoi, grupul „greilor”. Ei nu vin din neantul anonimității publice, ei sunt cunoscuți, chiar ca șefi de partide mari, care au guvernat țara. Ei nu pot fi suspectați că nu ar ști ce să facă dacă ajung la Cotroceni. Or, tocmai pentru că știu, sunt mai greu de suportat.

Ne-am săturat să-i auzim ce „minuni” vor face ei dacă ajung în fruntea țării. Vorbesc despre TVA, taxe și impozite – și se jură, cu oul în gură, că nu le vor crește – despre case ieftine sau despre deficitul bugetar pe care, normal, îl vor aduce, în doi timpi și câteva mișcări, la cote normale. După ce tot ei l-au ridicat până aproape de cer.

Vorbesc, fără jenă, despre multe probleme care, constituțional, nu intră în atribuțiile președintelui României.

În schimb, deși România este vecină cu războiul, niciunul nu vorbește despre capacitatea de apărare a țării, despre pregătirea populației pentru un posibil război, deși președintele României este și președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT). Niciunul nu vorbește despre politica externă (catastrofală, în epoca Iohannis), de parcă subiectul i-ar frige la limbă.

Niciunul dintre candidați nu vorbește despre o problemă foarte serioasă, care ar trebui să intre în sfera de preocupări a președintelui României și chiar a CSAT: Justiția și presupusa implicare a Serviciilor în actul de Justiție. Dacă Serviciile s-au implicat sau încă se mai implică, problema devine de siguranță națională și intră în competența CSAT.

Generalii (R) Coldea și Dumbravă. Judecătorii lipsesc

Sursa: cotidianul.ro

Bunăoară, celebrul scandal Coldea – Dumbravă este în continuare lăsat în coadă de pește. Cică se cercetează. Bun, cei doi ofițeri SRI în rezervă sunt cercetați în continuare, dar curios lucru, nu se pomenește absolut nimic despre acei judecători la care au apelat ei pentru „optimizarea” unor dosare. De ce?

Evident, niciun candidat nu spune un cuvânt despre această „scăpare” a celor care instrumentează dosarul.

Și chiar ne-am săturat de condamnați care se lăfăie, din banii furați în România, prin Italia, Grecia sau Marea Britanie. Ne-am săturat ce criminali tratați cu suspectă blândețe sau de dosare ascunse prin sertare până la prescripție. Ne-am săturat să nu mai înțelegem actul de Justiție, de parcă ar fi ceva secret, ce nu poate fi dezvăluit „prostimii”.

Ne-am săturat de candidați și președinți care mimează implicarea, care prin complicitate și tăcere lărgesc falia dintre EI și NOI. Ne-am săturat atât de tare încât, vorba aceluiași Andrei Pleșu, „am pierdut pînă şi dreptul la speranţă”.