Într-o comunitate mai mică și din ce în ce mai mică, cum este cea arădeană, tu, ziarist, trebuie să fii cu ochii-n patru.
Dacă îți faci meseria de ceva timp, îi cunoști pe toți, pe cei mai mulți și personal. Chiar s-ar putea să fi fost în relații bune o vreme cu cel care, ajungând pe nesimțite politician, devine tot așa, pe nesimțite, obiectul muncii tale de jurnalist.

Având toate acestea în vedere, mărturisesc aici că da, îl știu pe Ionel Bulbuc de când era un tânăr actor promițător, fiind neplăcut surprins atunci când a acceptat chemarea omului politic de o vreme bună numărul unu în Arad, la fel, cunoscut de mine înainte să se fi înălțat în politică.

Ceea ce vreau să spun este că nu-mi este foarte plăcut să vorbesc despre manifestările contra naturii ale acestor oameni, însă nu am ce face – nu am avut niciodată – meseria pe care o practic încă chiar și la această vârstă are anumite reguli de care nu am cum să mă dezic de dragul unor amintiri nu neapărat neplăcute. Iar în acest caz mai este un motiv, unul la care, de asemenea, am ținut din cele mai vechi timpuri. Este vorba despre cultura care mai pâlpâie pe aici, gata însă să se stingă aproape pe nesimțite.

Nu spun nimic nou, cultura în Arad este pe moarte, cei câțiva care încă stau și se luptă cu inculții ajunși în posturi administrative cheie, nu au destulă putere și destule ocazii să oprească decăderea finală. Astfel Teatrul, aproape mai tare ca pe vremea comuniștilor, a devenit o instituție condusă din birourile administrative centrale ale orașului și județului, Filarmonica la fel, actul artistic ascunzându-se după serbări galante și manifestări electorale care deservesc, desigur, lipsa de gust și de pretenții. Instituțiile culturale și-au pierdut total necesara autonomie, fiind subordonate fără rest intereselor de grup, fie că e vorba de cele economice sau cele politice. Sau, mai precis, de grupul care administrează pe ambele.

Manifestările așa zise culturale primesc bani doar dacă se supun pretențiilor celor care gestionează banul public, aceste pretenții fiind impregnate de interese care nu au nicio treabă cu actul cultural, ci doar cu lupta pentru putere dintre diferitele grupuri și persoane.

Nu vorbesc pe baza unor cunoștințe superficiale, chiar dacă periferic, dar am fost implicat pe parcursul anilor trecuți în mai multe acțiuni culturale, mai ales de natură teatrală, dar nu numai, observând fenomenul din interior, cum ar veni, realizând rapid că cei care dau contra cost banii pentru cultură prin Arad nu au nici cea mai mică competență în domeniu. Au însă pretenții, coborând actul cultural la rolul cunoscut din comunism de slujnică a puterii și intereselor legate de politică.

Din această perspectivă intrarea unui artist în politică ar putea fi privită cu speranță. Numai că, previzibil, acolo, în mijlocul celor cu putere, artistul, mai ales dacă este tânăr, neexperimentat și dornic de mărire, devine pe nepusă masă politician, nu reprezentant al artei și culturii în politică. Chiar dacă își blochează postul la instituția de cultură de la care a plecat.

Revenind astfel la teatru, ajunge să ne uităm pe pagina online a instituției ca să ne dăm seama de încrengătura politico-administrativă care colcăie acolo. Sponsori care nu mai există de mult, parteneri de presă care n-au treabă cu teatrul, au însă interese cât încape, cu alte cuvinte, aceste instituții în pragul colapsului nu mai reprezintă cultura, ci un fel de mecanisme de spălat banii gestionați de administrație.

Surprindem același fenomen și la Filarmonică sau Muzeu, fără să mai vorbim de Bibliotecă, o instituție care pare oricum depășită de vreme. De altfel chiar ăsta este principalul motiv pentru care o administrație fără chemare culturală poate renunța ușor la acele instituții care reprezintă cultura de tip clasic. Mai mult de atât, se pot folosi de ele pentru meschinele lor interese economice și politice. Pot organiza activități de captare a electoratului, pot finanța activități pseudo-culturale, eventual de natură religioasă, tot din interes politic.

Și în cele din urmă pot cheltui banii așa cum le convine lor, fără să aibă în vedere cheltuielile inerente și obligatorii pentru a realiza adevărate „întâmplări” culturale, insistând pe vestitele firme de „casă” atunci când vine vorba de dotări, reparații, întreținere.

Rezultatul se vede cu ochiul liber: directorul teatrului realizează podcasturi la o firmă particulară, legată prin mii de fire de administrație, în sala Filarmonicii se organizează, în loc de concerte de ținută, chermeze de partid și de altă natură, primul cinematograf de prin părțile acestea zace în uitare, fără să mai vorbim de eterna poveste a Cetății.

Iar aici am ajuns direct în dramă, ca să nu spunem tragedie: o comunitate care își pierde dimensiunea intelectuală și culturală este condamnată la moarte. Nu trebuie să ne mire că arădenii, îndeosebi cei tineri și cu pretenții și capacități, pleacă în masă, n-ai de ce să stai într-un oraș unde cultura este doar pe hârtie și în postările idioate de pe FB ale celor chemați să aibă grijă de ea.

Da, omul are nevoie de cultură chiar dacă nu își conștientizează această nevoie. Mai înaltă sau mai puțin pretențioasă, dar să fie cultură, nu distracție și manipulare pentru cei care pun în locul culturii puterea…