Povestea este veche și prezintă de atunci umflături. Fără să mai vorbim de riscurile la care se expun cei care vor să știe mai mult, să vadă ce este după perdeaua de fum cu care ne amețesc „băieții”.

Apropoul discuției noastre de astăzi, începută încă de luni (vezi aici) și abordată și de colegul Valer Mărginean (vezi aici) este investigația Recorder, intitulată „Puterea din umbră” care, după subsemnatul, reprezintă evenimentul jurnalistic al noului an și al perioadei de dinainte de cel puțin încă un an. Vă spun și de ce consider asta.

Serviciile secrete sunt o invenție relativ recentă, legate înainte de toate de formarea statului modern, în esență național. E vorba în activitatea lor de aflarea și gestionarea unor informații care ar putea pune în pericol așa numita siguranță națională, respectiv, cel puțin în teorie, ordinea publică. Pentru asta s-au format organizații de specialiști în „informație”, vezi SRI, atât interioară cât și exterioară.

Pe parcursul timpului însă, s-a văzut că regimul special al acestor organizații în stat – multe legi care se referă la indivizi și instituții obișnuite nu se referă și la „servicii” – poate să se întoarcă chiar împotriva statului și a comunității pe care oficial le servesc.

Nu e mare lucru, informația este esențială, iar dacă nu este folosită cu mare băgare de seamă, poate produce efecte nebănuite. Cele mai elementare se produc atunci când aceste informații nu sunt folosite strict pentru ocrotirea siguranței naționale și a ordinii publice, ci în interesul celor de la aceste servicii, respectiv al unor indivizi și grupuri care pot interveni în controlul lor: înainte de toate, politicieni și cu atât mai mult politicieni corupți care sunt și oameni de afaceri influenți.

Într-un stat corupt, serviciile tind să servească corupția, în fond de asta depinde supraviețuirea lor.

Investigația de la Recorder arată cazuri concrete ale funcționării acestui sistem corupt. Polițiștii sunt verificați din punctul de vedere al capacității lor de a lupta împotriva ilegalităților prin faptul că au acces la aceste informații. Confidențiale, secrete sau ultrasecrete. În momentul în care nu mai corespund, accesul lor la aceste informații este interzis de serviciul secret al poliției, acel DGPI, fost doi și un sfert, fără ca să aibă obligația de a motiva această măsură celui în cauză. De aia, cum ar veni, ajunge să spună DGPI dacă suspendă dreptul unui polițist de a avea acces, la diferite nivele, la aceste informații.

Desigur, Parlamentul României, în fond instanța supremă legislativă, și Justiția au posibilitatea să verifice legalitatea unor astfel de practici sau, caz expres aici, constituționalitatea unei astfel de măsuri.

Numai că, copleșite de politicianismul endemic, nu prea fac asta. Recorder s-a dus la Parlament și a întrebat șeful comisiilor de control al serviciilor: au făcut controale și analize în ultimii ani la DGPI? Răspunsul de fiecare dată a fost nu. Sau pentru că n-au fost sesizări sau, doar așa, că totul pare în regulă.

Problema cu serviciile secrete românești este una veche și complicată de lunga perioadă a comunismului. Socializate în dictatură, obișnuite să folosească priceperea lor atât cât este împotriva celor neagreați de regim, serviciile noastre scapă cu mare greutate de bolile tinereții revoluționare. Nu e vorba aici că ai trăit și ai învățat în comunismul ceaușist, ajunge să fi trecut în anii din urmă prin „educația” care vine prin practici și obiceiuri de acolo, să „moștenești” cum ar veni spiritul dominant.

Cel care zice că tu ești șeful, intangibil și peste legi, iar ceilalți sunt cei care trebuie să îți spună mulțam că îi lași în pace. Să te folosești de informațiile la care muritorii de rând nu au acces – de exemplu, cine este iubitul secret al unui om important – în interes propriu, respectiv interesul celor de care depinde existența și bunăstarea ta. Adică „mahării” societății în care trăiești, indiferent că sunt șefi de partid, parlamentari sau doar niște bogătani cu relații sus-puse.

De fapt, faci afaceri în interes propriu cu informațiile confidențiale – unele considerate astfel perfect ilegal – fiind un bișnițar al secretului de stat și alte secrete mai puțin secrete.

Ajunge să ne gândim la cariera și la performanțele unui astfel de om mai local, așa, un arădean cum ar veni care a ajuns foarte departe pe această filieră. Și care, cel puțin așa pare, influențează în continuare viața publică prin puterea sa izvorâtă din faptul că este cunoscătorul unor secrete care ar putea distruge legiuni de oameni.

Da, de generalul Coldea vorbim, știți băiatul acela din Târnova care a terminat liceul la gaze și petrol, după care a ajuns în vârful serviciilor secrete românești. Prieten din copilărie cu al nostru primar, amic cel puțin cu omul nostru din Bruxelles, arădeanul când aude de el doar dă din mâini a lehamite: Ah, Coldea, nu mai are sens să vorbim, se explică orice! Inclusiv îndepărtarea unui redactor-șef care nu mai ascultă de comenzi al unei publicații ce se credea independentă…

Generalul, la ora actuală în retragere de ani de zile, la nici 48 de ani, este un om de afaceri foarte prosper, dar tot la secret, cu inițiative secrete, activități despre care știi un lucru precis: că nu știi nimic sigur.

El însă știe tot ce este necesar despre oricine care îi este necesar. Iar dacă nu se întâmplă cum vrea el, se folosește de această măreață știință a sa.

Nu doar el, desigur, prezența unor astfel de oameni în societatea nostră explică de ce trăim în continuare într-un stat aproape securistic în care nu performanța, ci interesul decid cine este acela care câștigă.

Este și acesta un spectacol.
Al corupției…