Unul dintre filmele care mi-a lăsat cea mai puternică amprentă asupra modului în care percep lumea, de când eram mică, este „Pe aripile vântului”. Lăsând deoparte clișeul poveștii de dragoste imposibilă, filmul (implicit cartea) mi-a deschis ochii asupra efectului schimbării asupra vieții unui individ. Cum unii puternici găsesc mereu modalități să treacă peste orice pentru a supraviețui, iar alții, ținând cu dinții de trecut, iar astfel, rămânând incapabili să se adapteze la schimbare, încet, încet, se sting. E o poveste despre lupta pentru viață și, bineînțeles, o lecție importantă de istorie.

Astfel, nu mică mi-a fost supărarea când am aflat că, din cauza recentelor proteste sângeroase din America, provocate de moartea lui George Lloyd, HBO Max (un nou serviciu de streaming care, momentan, nu există la noi în țară) a decis să oprească definitiv difuzarea filmului „Pe aripile vântului”, pe considerentul că este rasist. Că este ce?!

Repet încă o dată: filmul care ilustrează poate cel mai elocvent Războiul Civil din Statele Unite Ale Americii, război care a dus la ABOLIREA SCLAVIEI, e… rasist. Care e explicația oficială? Filmul ar fi o „versiune romantică a Sudului și o viziune foarte edulcorată a sclaviei, cu servitori ca fiind multumiți de statutul lor și tratați drept angajați obisnuiți” – sunt de părere exegeții americani. Iar eu sunt de părere că aceștia nu au văzut același film pe care l-am văzut eu. În primul rând, în film familia O’Hara e prezentată ca un soi de excepție de la regulă, tratându-și cu tandrețe sclavii, însă ulterior chiar și Scarlett ajunge să o pălmuiască pe micuța sclavă Prissy. Lăsând asta la o parte, subiectul central al peliculei nici măcar nu e sclavia, ci cum acei proprietari de plantație, afișați ca aroganți și rupți complet de realitate în lumea lor boemă în care totul e făcut de alții pentru ei, ajung să simtă perioada de după război ca un pumn zdravăn în gură, adaptându-se doar cei care reușesc să treacă peste prejudecăți. Scarlett, deși e femeie, devine capul familiei (într-o vreme în care femeia era doar bibelou ornamental și fabrică de copii), ba mai mult, deschide singură o afacere cu cherestea în care angajează nu negrii, ci prizonieri albi.

Absurdul din spatele deciziei de a cenzura un film care reflectă o realitate istorică e subliniat și prin ignorarea completă a unei alte realități istorice: „Pe aripile vântului” e primul film din lume care a revoluționat Premiile Academiei, oferind pentru prima oară o statuetă Oscar unei femei de culoare! Hattie McDaniel a câștigat în 1939 „Cea mai bună actriță în rol secundar”, pentru rolul „Mammy”, într-o perioadă în care segregarea era încă în apogeu.

Problema principală este că astfel de nedreptăți nu sunt cazuri izolate. Trăim vremuri în care libertatea artistică atârnă de un fir de ață, iar foarfeca poartă numele „corectitudine politică”. Un exemplu notoriu e boicotarea filmului „Joker”, care arată o realitate dură (pericolele ignorării unei categorii de oameni vulnerabile), pe ideea că instigă la violență. Alt exemplu, provenit din sfera desenelor animate de această dată, e decizia Warner Brothers de a cenzura definitiv desenele cu Speedy Gonzales (șoricelul cu puternic accent hispanic, pălărie sombrero și viteză supersonică) pe motivul că „e o jignire adusă comunității hispanice”, chiar dacă cei din comunitatea hispanică au afirmat că îl îndrăgesc pe Speedy, considerându-l chiar nostim.

Baiul cel mai mare cu acest Political Correctness e că e un mare praf în ochi. În timp ce în lume se întâmplă lucruri cu adevărat grave, nimeni nu pare să caute soluții reale pentru a le remedia, ci născocesc câte o „soluție” din aceasta care, de fapt, nu îi costă nimic, pentru a putea ieși în public și, lovindu-se cu pumnul în piept, să afirme plini de mândrie: Uitați, nouă ne pasă!

Filozoful Slavoj Zizek numește aceste acțiuni ca „inter-pasive”, spunând că „political correctness-ul se potrivește formulei «hai să tot schimbăm ceva mereu, astfel încât, la nivel global, lucrurile rămân la fel» (…). E un soi de autodisciplină care de fapt nu te ajută să învingi rasismul, misoginismul ș.a.m.d.”

Când un părinte ori profesor eșuează în rolul pe care îl are și se trezește cu un „copil problemă”, nimeni nu recunoaște că ar fi de vină, ci mereu „jocurile video” sau „filmele violente” primesc vina. La o scară mai largă, când un Guvern eșuează să aibă grijă de cetățenii săi, în loc să își îndrepte atenția la adevărata problemă, oamenii tind să caute lucrurile care necesită minimul de efort: cenzurează un film, închid un site etc.

Unde ajungem însă când, încetul cu încetul, începi să abuzezi de metoda asta aparent nevinovată, aparent binevoitoare? Ce mai facem cu libertatea de exprimare? Cu dreptul la creativitate? Cu dreptul la individualitate? Nu e această corectitudine politică tot un soi de regim totalitar, în oglindă? Când încerci excesiv să îți protejezi oamenii de ei înșiși, ajungi în final să îi înstrăinezi complet de ei înșiși. Îi transformi în păsări în colivie, care văd cerul deformat, doar grație pixelilor ce formează imaginea desktopului unui laptop dintr-un birou.