Cum v-am spus sau dacă nu v-am spus, vă spun acum: săptămâna trecută am petrecut câteva zile pe drumuri europene.

Cred că, dacă îmi amintesc greșit nu vă opriți din citit, era o emisiune cu acest nume, drumuri europene, la televiziunea de pe vremea lui Ceaușescu. Era acolo unul dintre tartorii televiziunii socialiste cu față umană care ne ducea prin cele mai interesante și frumoase călătorii: el se ducea, el filma, el comenta, noi ne uitam și suspinam cu dor.

Ei, după Decembrie 89, a venit vremea când tartorele a fost trecut în rezervă iar noi, cu mic și mare, am luat calea drumurilor europene, fiecare cu treaba și interesul lui. Cei mai mulți la muncă, căutându-și promisiunile copilăriei dincolo de graniță, alții la școli, că erau mai cu moț, iar după o vreme au apărut și noii îmbogățiți care se duceau în turism.

Un turism rupt parcă din Drumurile europene menționate, cu obiective de vizitat, cu locuri de neocolit și alte cele văzute la televizor.

Pe urmă a apărut și facebookul, drumurile noastre europene au devenit virale, mai nou oricine care pleacă plasează urgent niște fotografii pe facebook din care să reiasă ce bine o duce el sau ea sau amândoi împreună cu pruncii și cu soacra pe nisipurile fierbinți de pe vestitele plaje.

Nu pomenesc de Ungaria, ea săraca a fost ținta noastră la început, piețele sale din anii nouăzeci reprezentând antecamera belșugului la care visam cu toții scăpați din ghearele băieților șmecheri ai lui Ceaușescu.

Încep a spune că Serbia, singurul nostru vecin prieten în afara Mării Negre, așa cum ne-a învățat Iliescu, are o autostradă Nord-Sud de cea mai bună calitate, construită încă de pe vremea lui Tito, modernizată continuu în ciuda războaielor terminate nu de mult.

În Macedonia lucrurile sunt nițel mai nuanțate, autostrada e în construcție, are porțiuni cam neîntreținute, țara însă e mică, în două ore treci prin ea în drumul tău spre Grecia.

V-ați prins, acolo mă-ndreptam.

Era ca un vis împlinit, încă din studenție mi-am promis asta, să văd cu ochii mei locurile unde s-a născut filozofia.

Pe E75, autostrada care leagă Thessaloniki cu Atena, treci pe lângă multe, treci chiar lângă muntele cel înconjurat mai mereu de nori, Olimpul, unde, ziceau grecii vechi, își au lăcașul zeii cei năstrușnici și greu de înduplecat.

Mă rog, în refugiul din care muntele se vede ca în palmă, am întâlnit două mașini de români, familii tinere având copii mici, simpatici și săltăreți și care se fotografiau cu telefonul deștept având în fundal muntele despre care spuneau că-i tare frumos dar la noi sunt munți la fel de frumoși iar căldura este mult mai suportabilă

Le-am dat dreptate, ducându-mă în treaba mea. Am ajuns astfel să cer la un restaurant ceva mâncăruri grecești – nu, să nu vă gândiți la tzatziki sau gyros -, am cerut spetsofai, vă recomand cu drag, e cârnați cu ceapă, ardei, totul în ulei de măsline, dumnezeiesc pe bune, nu uitați, tocmai trecusem de Olimp.

Ar fi fost nimerit un vin ușor după, am optat, totuși, pentru bere, cerând proprietarului care făcea și pe chelnerul, o bere grecească.

Știu că sună a prostie, dar așa m-am gândit eu atunci.

În engleza noastră stricată reciproc ne-am înțeles de minune. Grecul, masiv și radiind de ospitalitate, a început să râdă: Domnul meu, nici măcar spetsofaiul acesta nu mai e grecesc: e făcut din salam industrial, ceapă indiană și ardei bulgăresc. De ulei, ce să zic: o fi de al nostru, dar e fabricat cu tehnologie japoneză.

Mythos, am zis eu atunci uitându-mă în lista de băuturi, după nume e grecesc, e chiar un cuvânt celebru, intrat în toate limbile, nici ăsta nu e grecesc?

E grecesc doar după nume, e fabricat de Heineken, mi-a mărturisit zâmbind grecul, dar e bun, e chiar ca lumea, a adăugat repede, văzând, probabil, fața mea care se lungea precum umbrele la apusul soarelui care tocmai se întâmpla.

Am băut un pahar, era cum a zis birtașul grec, rece și arțăgoasă, dar aducea a Heineken.

Lovit de bunăvoința manifestată, i-am mărturisit omului că îi înțeleg perfect pe greci, sunt total de acord cu Tzipras, Occidentul, în frunte cu Germania, s-a comportat ca elefantul în magazinul de porțelanuri cu țara care ne-a dat totul de la teorema lui Pitagora până la ideiile lui Platon și logica lui Aristotel.

I-am spus și de echipa de fotbal, că îmi pare rău că nu sunt la Campionatul European, i-am mai spus că nu sunt supărat pe ei pentru echipa aia mizeră cu care au căștigat în Portugalia, înțeleg, antrenorul era tot neamț, parcă, iar nemții asta știu cel mai bine: să transforme totul după chipul și asemănarea lor.

În final omul mi-a oferit un fel de halva-baclava ca desert, am crezut că de recunoștință pentru atitudinea mea solidară cu Hellas, am aflat ulterior că e un obicei grecesc banal, ceva asemănător cu sticla de apă și paharul pe care ți-l pune pe masă imediat după ce te-ai așezat pe scaunul de la restaurant.

Mai încolo, sătul dar revoltat, am văzut niște tineri care împărțeau foi volante care chemau la acțiune, lumea îi urmărea cu interes dar nu se ridicau de pe scaune, era căldură mare și eram cu toții în Grecia, țara lui Socrate și a lui Anthony Quinn, a lui Vangelis și Nikos Kazantzakis și Mikis Theodorakis. Da, da…și a lui Onassis…

Pe drumul de întoarcere, într-un refugiu din Serbia, undeva între Pojarevac și Belgrad, m-am mai întâlnit cu două familii de români. Erau din județul Cluj după numărul mașinilor.

De acolo, de pe număr, am aflat că cele două soții se numesc Ada respectiv Ubi.

Mă întorceam acasă și mă simțeam din ce în ce mai bine…ah, era să uit: n-am văzut niciun migrant…