Oprea nu este ce se vede.

Dacă e să găsesc o descriere cât mai aproape de realitate, voi zice dimpotrivă: Oprea este înainte de toate cele ce nu se văd. Cele ce se ascund, cele trecute cu vederea.

Din biografia sa imprecisă și plină de lacune semnificative se impune absența totală a prezenței.

Nimeni dintre cei care ar trebui nu-și amintește de el. Cei din satul natal nu-l identifică, cei de la școala de ofițeri sunt surprinși să afle că i-au fost colegi. A făcut dreptul la fără frecvență după doi ani de școală de ofițeri. După care devenit ofițer de intendență.

În ambele cazuri avem de-a face cu absența. Absența frecvenței și absența calităților militare.

Înainte de introducerea serviciului militar obligatoriu, aprovizionarea trupelor cu de toate cele necesare, înclusiv dame de companie, cădea în sarcina unor întreprinzători privați, cantinieri sau cantiniere(vivandieră, termen preluat din franceză), personajul fiind ilustrat magistral în vestitul caracter brechtian  Mutter Courage.

Cu alte cuvinte intendența, aprovizionarea armatelor nu are nicio legătură cu calitățile necesare unui militar, fiind prin excelență mediul supraviețuirii, mai nou al căpătuirii, în condiții extreme.

Situat de la început în spatele frontului public, acolo unde se asigură cele necesare supraviețuirii conspirative, invizibilitatea lui Oprea apare ceea ce și este de fapt: calitatea sa esențială. Toate celelalte trec în planul secund, nu mai contează, în fond orice pozitivitate ar ataca și distruge această calitate strategică a invizibilității și absenței.

Tocmai de aceea, lipsurile lui Oprea – cum de a ajuns general cu patru stele în 17 ani, doctor, conducător de doctorat, prefect, vicepreședintele lui Cozma la Jiul Petroșani, ministru, adjunctul prim-ministrului și restul – nu sunt scăderi ale CV-ului, ci calitățile necesare cantinierului dintotdeauna, a aceluia care trăiește fetid din aprovizionarea războiului și, desigur, din curățirea locului peste care au trecut oștile.

Reținând aceste câteva precizări, se poate înțelege foarte ușor de ce are Domnul Oprea nevoie stringentă de coloană oficială.

Pe de o parte să rămână invizibil, pe de alta să se miște fără opreliști în spatele bătăliei care se duce neîncetat. Fiind cantinierul, respectiv gunoierul ambelor armate care se-ncleștează, este, chiar dacă nu singurul, cel mai important actor al zonelor gri, al culiselor obscure ale confictului.

Regulile pentru el se suspendă, este ocrotit și ajutat chiar să treacă peste liniile de demarcație, în fond armatele de ambele părți au nevoie de aprovizionare. Și informație!

Trebuie să fie însă foarte atent la amănunte. Orice imprecizie în serviciu îl poate costa. Aflat mereu în spatele fumului și al prafului ridicat de trupe, negativitatea sa funciară îl protejează. Lumina reflectoarelor este pentru el ca lumina soarelui de dimineață pentru vampiri: amenințarea absolută. În ea se topește iluzia creată pentru pradă. Vidul existențial, caracterul parazitar al activității sale rămâne fără camuflaj.

Ajunge un pas greșit, o groapă în drum, ca misiunea sa obscură să iasă la iveală iar împreună cu ea hăul existenței pe care o reprezintă să îngrozească.

Groapa în care a căzut nefericitul ”antemergător” al coloanei oficiale oprene n-a făcut altceva decât să arunce un spot de lumină asupra mizeriei infecte care se ascunde în spatele politicii românești. Reacția celor atinși de imaginea revoltătoare a fost pe măsură și perfect adecvată: nimeni nu vrea să fie pe aproape când se vidanjează.

Publicul, rămas cu privirea ațintită asupra ororii, nu relaționează, nu-și dă seama că Oprea, departe de a fi singular, este ultimul din lungul șir al cantinierilor politicii românești postdecembriste.  Nu au fost cu toții ofițeri, în fond stelele strălucitoare de pe epoleți fiind simbolul unor vanități păguboase, neadecvate acestei activități, reprezintă un handicap serios.

Generalul Stânculescu și-a dat seama de mult de acest adevăr, unii, precum Brucan, au trecut la cele veșnice, alții, în frunte cu Gelu Voican Voiculescu, au dispărut în negura uitării după anii tumultuoși ai ultimului deceniu din secolul și mileniul trecut. Au rămas doar ofițerii dintotdeauna ai interesului național, sintagmă atât de necesară camuflării jocurilor murdare din spatele frontului politic.

A nu se confunda cu clownii din jurul tronului, personaje precum Păunescu, Vadim sau Funar.

Nu, predecersorii lui Oprea încep, cum am văzut, cu generealul Ghips și continuă cu șturlubaticul Domn Măgureanu, ca să nu-i pomenim pe toți trepădușii din jurul lor și pe cei care le-au urmat pașii la începutul mileniului doi.

Până la urmă căderea lui Oprea este banalitatea personificată: un personaj obscur, fofilându-se parșiv până la tabloul de comandă al politicii, cade victimă propriei vanități.

Nu pentru că e incult și intelectual inexistent – în activitatea discutată inversele reprezintă un handicap –  sau pentru că este corupt și lipsit de scrupule – cum să fie altfel, acestea țin de fișa postului -, ci datorită vanității sale de slugă obraznică.

Desigur, titlul textului este deplasat.

Oprea nu este un simbol, nu poate fi datorită conotațiilor pozitive pe care încă le asociem cu simbolurile.

Poate fi cel mult o poantă dintr-un banc prost.

Un banc ca atâtea altele, povestit la o bere ieftină, cu toată înverșunarea frustrărilor unei societăți care încă, după 25 de ani de la execuția nașului său, stă sub semnul lui Bulă.

Lajos Notaros