Hotărât lucru, Aradul are o diversitate zoologică de excepție. Și nu mă refer la întregul județ, nici la Rezervația naturală „Lunca Mureșului”, ci la municipiul nostru cel de toate zilele. Sau milele. Să le luăm pe rând:

Avem în primul rând fiorosul țânțar de Mureș, o specie specială a țânțarului obișnuit! Țânțarul de Mureș este rezistent la orice, dezinsecțiile – atunci când sunt – reprezintă pentru țânțarul de Mureș un fel de terapie care să-i dezvolte anticorpii, nicidecum o problemă legală. E drept că nici dezinsecția nu mai e ce-a fost, ci mai mult un fel de obicei pascal al catolicilor, ceva de genul „Primiți cu stropitul?”

Un al doilea „animal” fioros: tigrul platanului. Denumirea latinească, Corythuca ciliate, conform Sf. Google, protectorul informațiilor. Tigrul platanului e un oaspete mai nou al parcului zoo numit Arad, dar la fel de agresiv ca și țânțarul, dar pe silențios. Denumirea pare-se că vine de la dragostea față de platani. O dragoste platanică, opusul celei deloc platonice cu care ne drăgăstește pe noi arădenii. De asemenea, rezistent la deodorantele inodore folosite ca materiale de dezinsecție.

În ordine absolut aleatorie, aș trece următorul pe listă șobolanul de centru. Ăsta, animal de lux, rudă cu șobolanul de canal sau de coteț (care stă mai mult pe la periferii) și de care se dezice, șobolanul de centru, așa cum îi arată numele, e mai echilibrat, nu e nici de dreapta, dar nici de stânga, stă exact pe centru, de-a lungul și de-a latul Bulevardului. E intabulat tamnai în wc-ul public de la Burza/Libelula. A ocupat întâi abuziv spațiul locativ, apoi, odată cu trecerea timpului și-a făcut flotant și acum e propritar! Rezistent și el la micile tratații, gen otravă sau alte măsuri de deparazitare.

Musai să spunem și de vulpea de ștrand. Profitând de depopularea lentă a ștrandului, devenită agresivă odată cu Covidul, vulpea de ștrand a părăsit confortul biutelor Cetății, aventurându-se până spre oraș. Poate fi văzută adulmecând pe la containere, cam ca urșii la Brașov sau Predeal. Nici o asemănare cu Vulpiţa de pe la televiziuni şi tabloide. A nu se confunda, de asemenea, cu…

…Câinele de trotuar, care e următoarea lighioană a zooAradului nostru. Câinele de trotuar are două subspecii: câinele vagabond, respectiv câinele cu stăpân. Câinele vagabond e, uneori, mai lord, își face hachițele și cachițele mai la iarbă verde, mai la un pom, mai discret, cum ar veni. Câinele cu stăpân e mai bagabont, mai pe felie, cu bemveu și tatuaje, îi place să defecheze mai pe trotuar, ca tu, trecătorule, să calci în el sau, dacă vine înghețul, să te împiedici de el. De rahat, nu de câine! E drept că unii stăpâni strâng după cuțulache, dar alții parcă-și marchează ei teritoriul, lăsând rahaturi peste tot.

Următoarea pe listă e pisica abandonată. Cred că sunt în asentimentul cunoscătorilor când afirm că pisica e un animal de casă. Adică se atașează mai mult de casă. Dacă stăpânul se mută, pisica rămâne, îndeobște, în teritoriu. Câinele e mai atașat de stăpân, pe care-l urmează oriunde. Peste tot vezi pisici de curte, fără stăpân, flocăite și smotocite, sperioase și miorlăite. Unele și-au făcut și azil sau ghetou. Numărul lor creşte în funcţie de aglomeraţia urbană. Dacă e pe verticală (a se citi blocuri), numărul pisicilor creşte exponenţial. Vârful rămâne, însă, fostul TBC, depopulat de oameni dar devenit crescătorie de pisici. Când s-a mutat TBC-ul, pisicile au rămas. Clădirea părăsită care găzduia pe vremuri spitalul TBC acum e în stăpânirea pisicilor.

N-aș exclude din acest ambient porumbeii, turturelele sau vrăbiuţele, dar animalul simbolic al Aradului rămâne bizonul din trafic, o specie bipedă modernă, dar cu apucături precambriene, tribale şi sigur precreştine. Aaaa şi mai ceva: e înzestrat cu claxon. Claxonul e multifuncţional, cu el salută, cu el înjură, cu el face curte (nu râdeţi, şi în precambrian se făcea curte), cu el se şi… înmulţeşte.

Ieri am avut prilejul să văd un asemenea zooman. Era la volanul unei maşini-garsonieră. Ştiţi, de aia cu duş înăuntru, debara şi uscătorie, atât de mare pare. Tipul, undeva la 35-40 de ani, tuns ca faianţa de scurt, tatuat başca nişte ochelari de soare cu lentile fumurii şi imense. Tocmai dăduse colţul, la propriu, de pe Lacului pe Gherea, strada cu fosta generală 4. Acolo, blocaj, vreo şase maşini, cu şase părinţi ataşaţi care aşteptau să-şi debarce fiecare odraslele. Pe rând. Omul meu brusc s-a proptit în claxon. Mi-am spus că, deh, hominoidul se grăbeşte şi, mai mult decât atât, nu agreează ideea să laşi copilul chiar în poarta şcolii, blocând tot traficul. La naiba, m-am înşelat cumplit. Când a ajuns ipochimenul la rând, a pus avariile, s-a dat jos cu nişte mişcări cum numai la Animal Planet mai vezi, episodul cu caşaloţii eşuaţi, şi-a luat copilul de mână, l-a aranjat juma de minut şi, congestionat în continuare de la manipularea în exces a claxonului, a dat să intre în şcoală. Portarul s-a uitat la el, i-a pus în frunte arma din dotare, adică termometrul din dotare şi i-a spus scurt: „N-aveţi voie!”. Tipul a rămas blocat. S-a uitat lung la paznic, apoi la maşină, iar la paznic, iar la maşină. Refuz să cred că voia să-şi mute maşina, probabil avea de gând să meargă după claxon, ca să continue dialogul cu paznicul. Apoi, înfrânt, inclusiv de claxonatul intens al celor ca el, dar care n-au prins un loc în faţă, a întrebat gâtuit: „Da’ de ce nu pot”. „Pentru că aveţi 37 cu 6”. Şi normal, la cât de agitat era, mie mi s-a părut că e o kuktă pe picioare. După încă o privire rugătoare, aşa cum poate fi de rugătoare la asemenea oameni, masivul tată s-a împăcat cu ideea şi a plecat spre amuleta sa: claxonul!

Iar eu mi-am continuat drumul, bântuit de o dilemă existenţialistă: cum de există aşa oameni. Am spus eu că se înmulţesc cu ajutorul claxonului, dar am gândit mai mult poetic. Pentru că, aidoma pensionarilor cu pensii speciale şi a minorităţilor sexuale, nici consumatorii de claxon în exces nu se pot înmulţi, tehnic vorbind. Nu se pot înmulţi, dar sunt din ce în ce mai mulţi. Hm!

Sursa foto: Arad24.net