Vizită în Solotvino, Ucraina | Evoluția unei așezări majoritar românești în raport cu schimbările politice și sociale

    de Special Arad | 20 august 2018, 11:13 AM | Contributors | Recomandările editorilor

    1

    Mi-am dorit de mulți ani să ajung în Ucraina, pentru a vedea locul de origine al străbunicului, pentru a observa cum trăiesc comunitățile românești din acest stat, dar și pentru a înțelege cum este Ucraina în general. În prima parte a lunii august 2018, am reușit în final să fac o vizită peste râul Tisa, în țara vecină.

    Din centrul orașului Sighetu Marmației, județul Maramureș, se poate ajunge repede la Punctul de Trecere al Frontierei cu Ucraina, mergând inclusiv la pas (aproximativ 20 de minute). În urma prezentării pașaportului, trecerii podului peste râul Tisa și a altor verificări necesare, se ajunge în Ucraina, mai exact în regiunea Zakarpattia sau Transcarpatia în limba română, dar mult mai cunoscută nouă sub numele de Maramureșul de Nord. Zona este bogată din punct de vedere multicultural, existând ucraineni, români, maghiari, ruși, slovaci, evrei, germani, huțuli și mai ales ruteni, care nu sunt recunoscuți oficial de către statul ucrainean – din acest motiv, o altă denumire istorică a regiunii este “Rutenia Carpatică” sau “Rusia Subcarpatică” (Podkarpatská Rus).

    Prima localitate aflată peste graniță este orașul Slatina (Солотвино/Solotvyno în varianta oficială în limba ucraineană). Așezarea numără aproape 9000 de locuitori, majoritatea fiind formată din români, în proporție de 60%, restul populației fiind alcătuit din maghiari, care numără aproximativ 30%, respectiv alte etnii – ruteni, ucraineni, ruși, pentru restul de aproximativ 10%. Orașul Solotvino s-a format prin unirea a două localități distincte: Sat-Slatina (Faluszlatina), locuită de români și evrei, cu Ocna Slatina (Aknaszlatina), locuită în principal de maghiari. Românii dețin majoritatea absolută în 13 localități din Transcarpatia, iar cu excepția orașului Solotvino, în restul comunelor alcătuiesc un procentaj între 97%-100%.
    Casă din perioada Cehoslovaciei (stânga) și casă construită în anii Uniunii Sovietice (dreapta)
    În zona centrală a orașului se află un parc, unde se înalță statuia eroului ucrainean Bogdan Hmelnițki, iar în apropiere, există un monument comunist degradat în formă de stea, ridicat în memoria soldaților sovietici. Pe străzile Solotvinului întâlnim arhitectură diversă, de la foste prăvălii și case evreiești, la clădiri cu un etaj construite în perioada sovietică, dar și vile din anii Cehoslovaciei, acestea din urmă aflându-se preponderent în jurul parcului. Pe o stradă laterală este situat vechiul cimitir evreiesc, care poate fi vizitat în urma unei programări.
    Monument comunist degradat
     
    Orașul este cunoscut pentru minele de sare care au dat numele așezării: în română Ocna Slatina, în ucraineană Солотвино/Solotvyno și în maghiară Aknaszlatina. Exploatarea acestora a avut loc încă din perioada Antichității, ca dovadă fiind monedele romane descoperite în interiorul minelor. Minerii din Solotvino au participat în anul 1514 la războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja, iar mai târziu, în anul 1703, la Răscoala lui Rákóczi. Procesul de industrializare al minelor de sare a început în secolul al XIX-lea, în cadrul monarhiei austro-ungare. În anul 1852, împăratul Franz Joseph I efectuează o vizită aici, iar mai târziu, la 1946, cunoscutul politician Nikita Hrușciov, care avea să devină conducătorul Uniunii Sovietice.
    Clădiri abandonate ale fostelor mine de sare

    În anii ’70 ai secolului trecut, exploatarea sării în Solotvino a ajuns la perioada de apogeu, reprezentând 10% din totalul producției de sare de pe întreg teritoriul ucrainean. După căderea Uniunii Sovietice, asemenea industriei din România, minele de sare din Solotvino și-au restrâns treptat activitatea până a se ajunge la situația din prezent, în care activitatea este oprită, vechile utilaje și clădiri aflându-se într-un abandon total.

    Datorită exploatării intense din trecut, anumite goluri rămase în urma activității miniere au fost treptat inundate, iar vechile galerii s-au prăbușit. Astfel, începând cu primii ani ai secolului al XX-lea, au apărut lacurile saline: “Ferenc”, “Albert”, “Krisztina”, “Kunigunda” și altele. Închiderea minelor în anii ’90 și la începutul anilor 2000 a dus la apariția unor dezastre, care au rezultat în surparea masivă a pământului. Un crater de 100 metri lungime și aproape 60 metri adâncime a apărut peste noapte în fosta zonă minieră,  câteva construcții industriale rămase fiind înghițite de acesta. Știrea a fost relatată și în publicaţiile britanice “The Independent” și “Daily Mail”.
    Lac salin din Solotvino
     
    În orașul Solotvino funcționează un liceu românesc, iar din anul 2016, a fost inaugurat un Consulat al României. Pe clădirea Primăriei din Solotvino, alături de steagul Ucrainei, se află permanent și steagurile României și Ungariei. Din punct de vedere confesional, orașul dispune de o impozantă biserică ortodoxă românească (fostă greco-catolică), construită în anul 1895, o biserică romano-catolică precum și de două biserici greco-catolice, românească și ucraineană, alături de care mai există case de rugăciuni ale cultelor neoprotestante. În centrul localității se află bustul de bronz al domnitorului Ștefan cel Mare, realizat de artistul basarabean Loenid Popescu și dezvelit în anul 2011. Liceul românesc din Solotvino poartă numele poetului român Mihai Eminescu, iar în vecinătatea clădirii instituției, se află un bust al acestuia, executat de același artist menționat anterior. Totodată, una dintre străzile centrale se cheamă “ulița Eminescu”.
    “Ulița Eminescu” și bustul poetului român

    Meritul păstrării identității și specificului românesc al locuitorilor din Solotvino și împrejurimi aparține exclusiv acestora, implicarea statului român fiind minimă. De asemenea, există o nemulțumire generală cu privine la refuzul statului român de a acorda dreptul la redobândirea cetățeniei românilor din Transcarpatia.

    Într-un studiu dedicat Maramureșului, publicat în anii ’30 la Editura Cartea Românească din București, se precizează următoarele lucruri referitoare la românii din localitate: “Sat-Slatina are o populație românească de peste 2000 de suflete de religie greco-catolică. Ocupația principală le este agricultura. Din ocnele de sare la care lucrau înainte ca mineri au fost încetul cu încetul scoși și înlocuiți cu cehi. Dacă obiceiurile, portul și limba nu-i deosebește pe românii din Maramureșul cehoslovac de cei din România, situația materială în schimb le este cu mult mai inferioară. Politicește au toate libertățile, de care însă nu se pot folosi, fiind puțini la număr și administrativ divizați. Doleanțele lor sunt rar satisfăcute. În special i-apasă impozitele agricole, care intr’o țară industrială ca Cehoslovacia, fără regim preferențial pentru agricultori, sunt destul de grele”.
     
    Români din Sat-Slatina (carte poștală din perioada austro-ungară)
     
    Comunitatea evreiască din Solotvino a fost prezentă doar în partea Sat-Slatinei, unde alcătuia jumătate din numărul total al locuitorilor în anul 1910 și mai târziu, până după cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu siguranță cel mai cunoscut membru al acesteia a fost magnatul britanic Robert Maxwell, născut într-o familie evreiască săracă din Solotvino, în perioada administrației cehoslovace, motiv pentru care localitatea purta numele de Slatinské Doly. Alături de limba maternă idiș, Robert Maxwell știa româna și maghiara datorită populației mixte de la acea vreme, dar și ceha, pe care a învățat-o la școală. Datorită sărăciei în care se aflau, părinții lui și-au dorit să aibă un rabin în familie, din acest motiv fiind trimis la o școală rabinică din Bratislava. După ce Ungaria a ocupat regiunea Ruteniei Carpatice în anul 1938, Maxwell a reușit o singură dată să mai revină în localitatea natală pentru a-și revedea familia. A participat în cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial de partea armatei cehoslovace, ajungând în Marea Britanie, unde rămâne și reușește să obțină cetățenia. În anul 1945 se căsătorește cu Elisabeth Maxwell, având împreună 9 copii. În această perioadă, își descoperă interesul pentru domeniul presei, realizând și primele afaceri. Din partea Partidului Laburist, a fost ales deputat în Parlamentul britanic în anul 1964, fiind reales doi ani mai târziu, până în 1970, când își pierde locul în fața conservatorului Bill Benyon. Printre altele, Robert Maxwell a fost în perioada 1984-1991, deținătorul celebrului tabloid “Daily Mirror”, iar începând cu anul 1987, a deținut 51% din canalul MTV Europe. Maxwell susținea că o mare influență asupra simpatiilor sale socialiste a fost dată de amintirile timpurii cu privire la sărăcia din localitatea natală Solotvino, o zonă dominată de păduri și mine de sare.
    Evrei din Transcarpatia (stânga), o fostă sinagogă din Solotvino (centru) și Robert Maxwell (dreapta)
     
    Transcarpatia și implicit orașul Solotvino s-a aflat de-alungul timpului în componența mai multor formațiuni statale. Pe o durată de mai multe secole a existat în cadrul Regatul Ungariei, iar apoi a intrat în componența Principatului Transilvaniei, Monarhiei Habsburgice, Imperiului Austriac, respectiv Austro-Ungar. La sfârșitul Primului Război Mondial, teritoriul Transcarpatiei a făcut parte din Republica Populară a Ucrainei Occidentale, urmată de Republica Huțulă, ambele state existând pentru o foarte scurtă perioadă de timp. Teritoriul a intrat și în componența României pentru câteva luni, mai apoi ajungând în cadrul Cehoslovaciei până în anul 1939, când Transcarpatia și-a declarat independența sub numele de “Carpato-Ucraina”, stat care a avut o singură zi de existență, fiind ocupat de Ungaria. Începând cu anul 1946, a devenit parte componentă a Uniunii Sovietice, până în anul 1991, când în urma dispariției statului comunist, a revenit Ucrainei.
    Livret militar bilingv în limba cehă/slovacă și română, al românului Botoș Eugen din Transcarpatia
    Anexarea Crimeei de către Rusia, războiul separatist din Donbass și diferitele măsuri prin care Guvernul de la Kiev limintează drepturile minorităților naționale, nu par să fi afectat viața de zi cu zi a locuitorilor din Solotvino. Indiferent de etnia fiecăruia, există toleranță și înțelegere, care mereu duce spre progres. Până în prezent, românii din Solotvino și localitățile din jur beneficiază de învățământ și biserică în limba maternă, de plăcuțe bilingve, de posibilitatea desfășurării activităților culturale, la fel ca în cazul minorităților etnice din România. Apropierea Ucrainei de Uniunea Europeană, în ciuda divizării din societate pe acest subiect, este inevitabilă, pentru respectarea principiilor fundamentale ale democrației și drepturilor fiecărui cetățean.
    — Teodor Stoica —

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    3 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Distribuie articolul

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.

    Logo Aplicatie Special Arad

    Special Arad