„Vino să mă scrii și-apoi am să mor”. Doamna nobilă care și-a dat ultima răsuflare în fața mea

    de Mihai Todoca | 8 august 2018, 7:58 AM | Reportaj | Topic special

    3

    Am vrut să încep aceste rânduri cu prima mea impresie în momentul în care am intrat în Castelul de la Bulci, sau mai bine cunoscut sub numele de Mocsonyi. Să scriu ce am simțit atunci când am văzut clădiri impresionant de… dărâmate. Sau cum mă năpădeau țânțarii atunci când treceam prin bălăriile care au înghițit absolut tot parcul dendrologic din care au mai rămas doar uscăciuni…

    Însă nu voi începe cu asta! Voi începe cu ziua de luni, o zi pe care o voi introduce în acel bulc de zile care îmi va fi întipărit în minte pentru totdeauna. Va face parte din grămada aceea de zile pe care le voi urî până voi muri, pentru că mi-a adus o stare de tristețe enormă. A fost luni ziua în care, spre rușinea mea, am citit mai multe despre acest ansamblu nobiliar. A fost o zi de luni în care m-am uitat peste pozele dintr-o arhivă, unde clădirile arătau impecabil și unde l-am putut vedea pe Regele Mihai împreună cu mama sa în fața terasei sau pe o alee din parcul frumos întreținut. A fost o zi de luni în care ceea ce vedeam pe monitorul calculatorului nu se potrivea deloc cu ceea ce văzusem în realitate, iar starea mea de spirit ajunsese un mix de furie și tristețe enormă. Starea în care au ajuns terasa, holurile, camerele și Castelul în sine este una pe care nu o pot accepta nici în ruptul capului. Da, știu că domeniul a fost naționalizat, a ajuns spital, apoi retrocedat și de acolo… s-a dus doar în jos. În pământ. Terasa pe care cândva Regele Mihai sorbea cafeaua împreună cu mama sa a ajuns să fie năpădită de buruieni, iar niște „deștepți” au considerat că acele ghivece mari din beton nu au ce căuta pe terasa și au dat cu ele pe jos. Nu există ceva care să mă „pornească” mai mult decât incultura, nepăsarea, sindromul de „da’ ce are?”.

    Dar să intrăm înăuntru. Să intrăm în clădirea care anul acesta și-a dat ultima suflare, clădirea care a stat cuminte ca o doamnă nobilă, mândră, care nu se plânge când o doare ceva ci rezistă cu stoicism până la capăt. Poarta nu se mai deschidea așa că am luat-o printr-o spărtură din gard. Spun spărtură, dar în fapt pe o parte acesta lipsea cu desăvârșire. Bălăriile îmi ajungeau până la brâu, iar țânțarii deranjați de prezența mea au început să se răzbune. Am luat-o pe o potecă și am ajuns la o terasă înălțată. Intrarea avea ușile scorojite, iar totul îmi dădea o stare de… apatie. Din păcate, nu era nimic nou pentru mine. Am mai văzut clădiri care au ajuns în paragină. De fapt le văd în fiecare zi când fac o plimbare prin centrul Aradului. Poate dacă făceam ceea ce ar fi trebuit să fac de la bun început, adică să mă documentez înainte… poate că zăboveam puțin pe terasa unde a stat și Regele Mihai… Dar am făcut două poze și am vrut să plec. Nu aveam cum intra în clădire și oricât mi-aș fi dorit, faptul că puteam observa de-afară cum este căzut acoperișul nu m-a îndemnat. Plus de asta, până și Orlando îmi spusese să nu mă aventurez să intru pentru că e un pericol foarte mare.

    Și totuși.

    Când mai aveam doi pași să ies, am trecut din nou pe lângă o ușă pe lângă care trecusem la intrare. Mi-am spus măcar să verific dacă se poate deschide. Și s-a deschis. În momentul acela am simțit cum doamna nobilă parcă mă-mbia: „Haide, intră. Să vezi ce mi-au făcut. Să îmi vezi suferința și să mi-o scrii. Apoi am să plec pentru că prea mult m-a durut viața asta”.

    O dată ce am intrat în hol, parcă intrasem într-un film de Alfred Hitchcock sau o carte de-a lui Stephen King. Pereții cojiți, tavanele căzute, jaluzelele din lemn se mai țineau într-o singură balama. Am făcut doi pași, iar pe jos am găsit o condică de prezență, din anul 1996, pe care scria „Secția Externă Pneumoftiziologie Bulci”. Am deschis-o și în capul listei era trecut „Dr. Dobra Petru”. Am scuturat-o de praf și am mai făcut o jumătate de pas. O vedere pe care scria „Niagara Falls” mă ruga să o ridic și să o citesc. Era destinată întregului colectiv de la spital: „Salutări și urări de bine împreună cu multe mulțumiri, vă transmit din Canada. Domnul să vă binecuvânteze! Transmiteți, vă rog, întregului colectiv toată dragostea mea!”. Vederea era adresată domnului doctor Dobra Petru… M-am înfiorat. În momentul acela am luat o decizie, despre care vă voi povesti puțin mai târziu.

    Mi-am continuat drumul pe holurile clădirii. Am trecut peste grămezi de cărămidă și grinzi căzute. M-am și împiedicat de două ori pentru că mergeam pe lângă perete, iar privirea era țintuită la bucățile de tavan care atârnau. Recunosc că mi-a fost puțin teamă, dar am continuat. Am intrat în mai multe camere unde am văzut ceea ce se lăsase în urmă: proteze de picior (o imagine destul de terifiantă dacă te afli într-o clădire părăsită, fost spital, cu gresie spartă și tot felul), saltele cu garanție „15 Jahre”, cutii cu becuri, flacoane cu soluții, acte cu foi îngălbenite. Am făcut cale întoarsă și am trecut din nou pe lângă holul prin care intrasem și am luat-o la dreapta. Acolo am găsit un hol lat, mai… „întreg”. Sunetul pe care îl făceau adidașii mei era de ecou sinistru în locul în care cu multă vreme înainte se auzeau voci de regi și regine. După ce am făcut mai multe poze, fiind cu telefonul în mână, era cât pe ce să îl scap! Un prieten mă sunase să mă întrebe pe unde sunt că ar vrea să intre și el. Niciodată nu mi s-a părut sinistră melodia lui Rodrigo Amarante – Tuyo, dar atunci a reușit să îmi provoace un mic infarct. Așa că am decis să mă întorc și să mă întâlnesc cu prietenul meu. M-am apropiat de holul prin care intrasem în clădire, dar un sunet m-a făcut să mă opresc. Cineva urca scările lângă care eu mă aflam. Se auzea perfect târșâitul picioarelor. Am făcut un pas și s-au auzit din nou, moment în care am ieșit din clădire cu viteză. Da, știu că există o explicație absolut rațională, dar sub impresia a ceea ce văzusem până atunci să spunem că nu mi-a fost totuna. M-am întâlnit și cu prietenul meu. I-am povestit și lui de ceea ce auzisem și am intrat amândoi înapoi. Am insistat să intrăm pentru că am vrut să văd cine era persoana care urca. Am intrat vorbind cu voce tare ca să ne facem simțită prezența. Ne apropiam de scări și am ascultat. Nimic. Când să plecăm, sunetul s-a auzit din nou. „Ai auzit și tu?”, întreb. Răspunsul a fost afirmativ. Nu am mai stat să vedem cine sau ce a fost și am ieșit. Am trecut destul de repede peste experiența asta și ne-am întors la Festivalul de la Bulci.

    Și acum să revenim la domnul doctor, așa cum am promis anterior. Am lăsat castelul în urma noastră și ne-am întors la Festivalul de Bulci. Acolo l-am rugat pe Orlando (organizatorul principal al festivalului) să mă pună în legătură cu cineva care ar putea să îmi spună cum dau de acest doctor Dobra pentru a-i înapoia vederea, să stau de vorbă cu el, să îmi spună ce a însemnat pentru el acest castel. Dacă, pentru el, a fost doar o clădire în care funcționa un spital sau a fost ceva mai mult.

    Am fost îndrumat către viceprimar care mi-a dat o veste tristă. Domnul doctor Dobra murise în urmă cu trei luni… am mulțumit frumos pentru informație, mai mult cu jumătate de gură, și m-am întors la masă.

    Spre seară am părăsit Festivalul de la Bulci, lumea se strânsese în număr destul de mare, se auzea muzica folkistă, oamenii dansau, povesteau la o bere, iar doamna nobilă îi privea cu blândețea unei mame. Ne-am urcat în mașină, am pornit farurile și nu am mai privit înapoi. Urmărind cu privirea linia albă din mijlocul șoselei, am început să scriu în mintea mea în timp ce castelul din spatele meu se stingea încet în noapte. Nimeni nu m-ar fi putut pregăti pentru ziua de luni, însă.

     

    surse foto suplimentare: Didina Curea și monumenteuitate

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    1 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.

    Logo Aplicatie Special Arad

    Special Arad