Ne apropiem de sfârșit – de an vorbesc, nu vă gândiți la nimic scabros -, e momentul să tragem linie și să realizăm că nu vedem mai nimic nici dedesubt, nici deasupra. De linie, spun, normal. Și ca să nu vă țin cu sufletul la gură răspund direct la întrebarea din titlu: suntem online. Holbându-ne, desigur, la ecrane. Mai mari dacă sunt pe TV, mai mici dacă de laptop și mici de tot dacă de telefon. În ceea ce mă privește, în mod sigur. Fiindcă am treabă. Încerc să mă dumiresc cu magistrații, având în vedere scandalul mai nou, un rezultat al unei evoluții scandaloase de peste douăzeci de ani.

Treaba a început cu Valeriu Stoica, dacă îmi aduc bine aminte, cel care a inițiat scoaterea magistraților dintre oamenii obișnuiți. Făcându-i speciali, adică. Ideea în sine viza independența justiției, plecând de la convingerea falsă, dar foarte normală pe aici, că această independență poate fi asigurată doar prin salarii și pensii foarte mari, Mult peste media pe țară, asta ca să nu vorbim de cei care intră la pensie cu mai puțin de 2000 de lei pe lună. Și care sunt destui, asta ca să nu spunem mulți.

Înainte de toate să vedem cine sunt magistrații. Să nu avem dubii și nelămuriri. Păi sunt judecătorii și procurorii, respectivi cei care prin tribunale decid dacă omul este vinovat și dacă este, cât de tare este. Ajunge o condamnare cu suspendare sau e cazul de ani lungi de pușcărie. De aici treaba e simplă: magistrații sunt cei care stabilesc condamnările, inclusiv pentru cei din politică, asta ca să nu mai vorbim de guverne și ministere.

Înainte de a intra în miez, o poveste personală. Veche și de demult.

Mă pregăteam să dau admitere la filozofie la Cluj. Înscrierea se făcea cu trei luni înainte de examen. Pentru verificare. Pe vremea aia nu puteai intra la filozofie sau istorie doar așa. Fără să ai origine sănătoasă verificată. Treaba cu depunerea dosarului ținea vreo două zile, stăteam într-un internat de studenți. Dau acolo de un arădean de al meu care se înscria la drept. Nici la drept nu mergea fără verificarea originii sănătoase. Ne împrietenim fără probleme, umblăm împreună prin oraș, mai stăm la o bere, discutăm. Din vorbă-n vorbă mă întreabă omul de ce dau eu la filozofie. De ce nu la drept. Materiile de admitere sunt identice – istorie, filozofie -, așa că e o chestie de șmecherie să îți dai seama că e mai bine să ajung avocat sau judecător decât un profesoraș acolo.

A realizat repede că nu are succes la mine, așa că a continuat zâmbind: tu știi, dar dacă nu ajungi la nivelul lui Kant n-are rost să te apuci la filozofie, în timp ce ca avocat sau judecător faci un ban oricât de slab ai fi.

În ultimele zile, având în față scandalul cu magistrații, mi-am amintit de mai multe ori discuțiile de la Cluj, cele de pe terasa de la Chioscul de lângă lac. Nu pentru că mi-ar fi părut rău că atunci n-am ascultat de amicul din Arad, ci pentru ideea că a studia dreptul înseamnă pe aici să faci bani ușor și fără probleme. Mai ales dacă îți vezi de treabă, te orientezi să vezi care e șpilul, ce trebuie să faci, cât trebuie să închizi ochii ca să iasă banul.

Nimic nou, cu alte cuvinte, corupția din justiție este un loc comun pe aceste meleaguri. Nu are rost să ne facem iluzii, cei care mai nou se cred magistrați – sunt vreo cinci mii și ceva – nu au ajuns acolo datorită capacității lor profesionale și cu atât mai puțin pentru onestitatea și cinstea de care au dat dovadă. Au ajuns fiindcă au fost acolo unde trebuie, așa pe lângă cei puternici, asigurându-i prin tot ce făceau și ziceau că în ei pot avea încredere. Cei puternici și aleși, normal, nu cei mulți și neimportanți.

Doar așa putem înțelege pe bune de ce au ei cele mai mari salarii și pensii din România. Și nu doar mari, ci nemăsurat de mari. De salariile băieților cu ochi mai mult sau mai puțin albaștri de la servicii nu vorbim că sunt confidențiale, normal.

Fără să intru în amănunte – în era online e doar un clic ca să vezi și să nu crezi – îi compar doar cu profesorii, având în vedere cele povestite mai sus. În învățământul general, de bază, nu-i așa, un prof cu vechime câștigă spre șase mii de lei – un pic peste o mie de euro – și se alege la sfârșit cu o pensie în jur de trei mii. Un pic peste cinci sute de euro.

În magistratură cel mai mic salariu, de începător, cum ar veni, începe la șapte mii și ajunge în cele din urmă spre 25. De mii, să ne înțelegem. Iar pensia tot la 25 de mii, având în vedere caracterul special al ei, nu-i așa. Fiindcă dacă te retragi la termen și nu înainte, cum e mai special, iei pensie exact cât ai avut ultimul salariu. Adică cinci mii de euro, trai neneacă! E fain, ce să mai zici?

Așa că, de aici, fără să mai știu nimic de amicul de la înscriere de la Cluj, îl liniștesc dacă mai am pe cine: da, ai avut dreptate, dacă dădeam la drept atunci și mă descurcam așa cum n-am făcut-o toată viața, acum n-ar mai trebui să îmi bat degetele pe tastatură, încercând să spun ce și cum.

M-aș duce fain frumos în excursii exotice, iarna în sud, iar vara în nord, zâmbind condescendent la cei de vârsta mea care se bucură dacă le intră pensia aia de trei-patru mii la timp. Și de oftică, mai ales dacă sunt și profi de filozofie, se lamentează că magistrații de fapt primesc șpagă nu pensie.

Ce să le faci dacă au fost proști…