Omul înțelept se cunoaşte după faptul că învaţă din greşeli, aşa că după aventura cu sauna ambulantă am decis să abordăm insulă cu vaporul- cursele regulate pornesc de după masa până noaptea târziu din 15 în 15 minute de la staţia Jászai Mari, şi sunt, în teorie, mult mai plăcute decât trenul. În practică, superba navă care ne-a transportat avea pe puntea inferioară aceleaşi geamuri miniscule ca şi trenul, aşa că briza dunăreană ne atingea doar sporadic, cel mai probabil atunci când aducea miros de peşte şi bărci ruginite din portuleţul de la Népsziget. La trecerea unei ambarcaţiuni mai mari în sens opus s-au iscat şi nişte valuri niţel mai mari, moment în care am observat că un suflet pierdut, sau subversiv, a găsit de cuviinţă să pună lângă barul vaporului o imagine a Titanicului.

Foto: Iulia Notaros

Noroc deci pe noi că temperaturile recente ale Budapestei nu permit formarea gheţarilor, aşa că am ajuns cu bine pe insulă, unde un domn de la security ne-a mirosit atent sucul de rubarbă şi a inspectat cu grija obiectivul meu de rezervă: metodele szigetarilor de a trafica alcool sunt pe cât de ingenioase, pe atât de diversificate, termosul în formă de obiectiv şi sucurile de fructe condimentate cu vodcă fiind de fapt printre cele mai banale. Cei găsiţi cu alcool au întotdeauna opţiunea de a-l bea pe loc, periculoasă când e vorba de o sticlă de tărie, sau de a-l abandona în mod mişelesc: un astfel de gest nesăbuit a dus la o alertă de anvergură anul trecut, când un ghiozdan fără stăpân lăsat lângă intrarea principală de pe podul K a fost „dezamorsat” de geniştii care au descoperit în el multe beri şi nişte cârnaţi. Ştirea a continuat să stârnească oprobiu şi după regularizarea fluxului de la intrare: bun bun că ai lăsat berea, dar cum poţi fii atât de risipitor să abandonezi şi bunătate de cârnaţi?!

După o plimbare plăcută pe umbroasa alee din dos, un alt avantaj al sosirii cu vaporul, am ajuns și la scena Dan Panaitescu (scena mare a primit acest nume anul trecut, în memoria booker-ului istoric al Szigetului, care a decedat într-un accident rutier) unde belgianul Max Colombie, cunoscut ca şi Oscar and The Wolf tocmai intra într-o relaţie extrem de intensă atât cu stativul microfonului, cât şi cu publicul venit în număr mare în faţa scenei în pofida soarelui încă arzător. Ritmurile electronice ale lui Oscar s-au dovedit de altfel perfecte pentru mica petrecere ad-hoc formată şi în rândurile din spate, de obicei mai puţin implicate în concerte decât nucleul de rezistență din faţă: organizatorii au decis, în mod foarte înţelept, să încerce potolirea furtunii de praf cu jeturi de apă iar cisterna venită cu acest scop a fost vânată de szigetarii cei mai înfierbântaţi, spre încântarea evidentă a băieţilor cu furtunuri.

Foto: Iulia Notaros

Oscar a fost urmat pe scenă de Bonobo, iar mai pe seară de Gorillaz: în condiţiile în care, din motive logistice, de multe ori artiştii care se succed în aceeaşi locaţie la un festival pot aparţine unor genuri foarte disparate, cu categorii diferite de fani care se intersectează cu uşoară suspiciune în pauzele dintre concerte, ziua de joi a fost una foarte compactă: cei care au dansat la Oscar and the Wolf au continuat să o facă şi pe Bonobo, revenit la Budapesta după concertul din Budapest Park din luna mai. Deşi în teorie un nene căruia îi place să apese pe butoane, britanicul Simon Green depune efortul de a veni cu o trupă completă şi are un talent evident de a scrie melodii uşor de reţinut dar cu o textură muzicală relativ complexă.

Headlinerii serii au fost cei de la Gorillaz, sau mai bine spus, Damon Albarn şi nişte amici care s-au pus la un moment dat să facă un jam session care le-a ieşit atât de bine că nu se mai satură de el. Dimpotrivă, le place atât de mult încât au cerut organizatorilor să cânte mai mult decât era iniţial planificat, altfel spus, aşa se dă clasă unor Rihanna sau Kendrick: voi ne plătiţi pentru ceva, noi am venit aici să vă oferim acel ceva în cel mai profesionist mod posibil, şi dacă tot suntem împreună pentru 100 de minute, de ce să nu ne simţim excelent de ambele părţi ale baricadei.

Pentru cei pe care eventual i-ar fi obosit entuziasmul şi pofta de viaţă de pe scena mare, în cortul A38 s-a trecut la lucruri mai întunecate, mai întâi cu neo-zeelandezii de la Unknown Mortal Orchestra, al căror solist i se alătură lui Lykke Li în categoria de oameni pe care-i doare-n cot de vreme şi se îmbracă cum vor ei, deşi totuşi mi-e teamă să mă gândesc cât transpiri în două straturi de poliester în timp ce te cațări pe turnul de la mixer cu chitara în mână. Lui Greg Gonzalez de la Cigarettes after Sex probabil i-au trecut multe prin cap la viaţa lui, dar urcatul pe turn nu face cu certitudine parte din ele. Lumea lui e compusă din semi-întuneric, baruri aproape goale, camerele cuplurilor care tocmai s-au despărțit, imaginile disparate ale unor filme alb-negru obscure, o lume, aşadar nu neapărat compatibilă cu tumultul unui festival. Doar că pe Sziget există şi nişte colţuri mai abandonate, unde, dacă chiar şi-ar dori-o mult de tot, ar putea ieşi şi Greg la o ţigară ca să scrie o melodie tare tristă inspirată de susurul apei care întâlnește malul.

Foto: Iulia Notaros

Dacă în ziua a doua remarcasem că, deşi în prealabil mă plânsesem că de fapt line-up-ul mult lăudat nu e chiar atât de strălucit pe cât pare, am prins un număr foarte mare de concerte excelente, în ziua a treia premonițiile sumbre s-au adeverit. Singurul show demn de remarcat a fost cel al Lanei del Rey, care spre deosebire de alte vedete anunţate cu surle şi trâmbiţe care apoi au dezamăgit, a fost poate chiar peste aşteptări în multe privinţe. Obiectiv, muzica melancolică a Lanei nu ar trebui să puşte bine cu un public de festival, şi totuşi o face, pe de o parte prin modul în care devine evident cât de bine concepute sunt liniile melodice, care-ti rămân în memorie fără să aibă atributele evidente ale unor hituri scrise ca atare, iar pe de altă parte prin personalitatea contradictorie a Lanei, care e atât de artificial gândită încât în final pare absolut onestă.

În afara Lanei, însă, pustiul: un concert Kooks care ar fi părut răsuflat şi în momentul de glorie al melodiei Naive, Parov Stelar care a ajuns în stadiul în care nu are nicio jenă în a-şi lăsa ultima piesă să continue netulburată după ce trupa a coborât de pe scenă, pe scena Europe israelianul Omer Netzer care ştie niscai solouri de chitară şi seamănă vag pe Harry Cavill. O zi perfectă deci pentru explorarea insulei: mai întâi o vizită în zona Art of Freedom, urmată de un scurt popas la Magic Mirrors, nişte dans contemporan, puţin jazz (foarte puţin, că de fapt mă tem de jazz, dar pe Sziget omul devine mai tolerant şi mai deschis) şi pe final showul Afrique en Cirque, pentru care am stat disciplinaţi la coadă pe niste cutii de carton gândite special. Circul a avut întotdeauna un element de magie şi ireal, care devine şi mai pregnant atunci când stai la coadă aproape de miezul nopţii cu sute de necunoscuţi îmbrăcați în cele mai exotice compleuri, unii uşor abțiguiți, alţii somnoroşi, unii doritori de conversaţie şi companie, iar apoi luminile se sting şi rămâi cu gura căscată în faţa unor corpuri care sfidează imposibilul, devenind din nou copilul de trei ani care îşi întreabă mama cum s-a dat tanti aşa peste cap. Singurul răspuns care nu spulberă vraja este cel mai onest: nu ştiu, şi nici nu trebuie.