Dacă în primele trei zile de Sziget temperaturile au fost plăcute – aproape suspect de plăcute, un festival parcă nu e un festival adevărat fără manifestări meteorologice extreme – spre duminică a sosit vipia, și, alături de ea, praful.

Concertele de la scena mare erau însoțite de superbe și apocaliptice apusuri portocalii, desprinse parcă din seria Mad Max, iar organizatorii au trimis pe teren camioanele cu apă, care au reușit să mai împrospăteze zonele centrale, unde se concentrează praful stârnit de circulația cea mai intensă.

(foto: Iulia Notaros)

Mai îmbucurătoare a fost vestea că după ani de stagnare și chiar regres al numărului de vizitatori, anul acesta s-a înregistrat o ușoară creștere – pe porțile festivalului au intrat 416 000 de szitizeni, inclusiv vizitatorul cu numărul 11 milioane, care, asemenea predecesorilor săi cu numere „aniversare”, a primit un abonament pe viață la festival. Un detaliu interesant este creșterea cu aproape 50% a celor care au cumpărat bilete de seară, care permit intrarea după ora 11, deci imediat după terminarea ultimului concert de pe scena mare, aceștia fiind interesați mai ales de programele din Delta District, unde sunt scenele de muzică electronică care au concerte până în zori. Mai nemulțumiți de aranjament au fost localnicii zonelor adiacente din Budapesta-ca în fiecare an, plângerile despre zgomotul „infernal” al insulei nu au întârziat să apară, în ciuda faptului că unii szitizeni s-au plâns tocmai că unele scene, mai ales Colosseum, aveau sunetul „dat prea jos.” Nimic nou sub soare: e cunoscut faptul că sunetul Szigetului parcurge căi misterioase, locuitorii unor cartiere mai îndepărtate, cum ar fi Újpest sau Békásmegyer par să audă Szigetul mult mai intens decât cei din stricta lui apropiere.

Sâmbăta a fost ziua când fenomenul „nocturnilor” s-a resimțit cel mai puternic. La plecarea de pe insulă am avut senzația că suntem singuri, spre deosebire de joi, când ieșirea pe podul K avea timpi de așteptare de până la o jumătate de oră. La taxiuri nu era nimeni, pe HÉV vedeai mai degrabă localnici cu fețe obosite decât szitizeni. Diferența se explică prin headliner, ambele zile având un număr similar de vizitatori: dacă joi majoritatea celor veniți pentru Shawn Mendes au plecat imediat după concertul lui, cei veniți pentru DJ-ul italo-american Anyma și-au continuat noaptea în Delta District.

(foto: Kuntay Bahtiyar)

Tema DJ-ului de pe scena mare face și ea parte din folclorul Szigetului: primii DJ-i au fost primiți ca un semn clar al apropiatei implozii a universului. După lăcuste, foamete și războaie, și imediat înainte de cei patru călăreți ai Apocalipsei, era David Guetta. Trebuie să admit că m-am aflat, foarte multe timp, printre cei care evitau ceremonios zona scenei mari în timpul DJ-ului, alegând ostentativ o trupă de flautiști experimentali din Filipine sau niște metalari care cântă în quechua ca apoi să revin cu superbie și să spun că showul de la scena mare a fost oribil- fără să-l fi văzut.

Prima fisură în carapacea ignoranței a fost concertul din 2015 al regretatului Avicii, l-a care m-am dus la insistența unor prieteni. Nu m-a prins, neapărat și din prima, muzica, ci pasiunea celor prezenți, pentru care, în mod evident fiecare melodie, fiecare refren, însemna foarte mult- lecția unui festival atât de variat ca Szigetul este că nu ești posesorul unui adevăr absolut în ceea ce privește valoarea muzicii pe care o asculți, chiar dacă un asemenea gând gâdilă plăcut sufletul snobului muzical din tine. Am fost deci la Anyma, despre care, admit, nu știam foarte multe în prealabil, în afara faptului că e ceva mai de nișă și vine din zona a ceea ce se cheamă melodic techno. A fost excelent, într-atât încât am aterizat, grațios, de cealaltă parte a calului: pentru mine, anul acesta DJ-ul a fost cel mai bun headliner. Melodiile au structuri intrigante, sunt bune de dansat- dar nu numai, iar vizualul a pușcat foarte bine, făcând ca showul să fie interesant și pentru cei care aleg să stea mai în spate. Am fost ceva mai puțin impresionată de Post Malone – spre deosebire de restul „trimișilor speciali”, cărora le-a plăcut semnificativ mai mult.

(foto: Kuntay Bahtiyar)

Nu m-a prins complet reinventarea de cowboy puțin dur dar și foarte politicos, care ni se adresează din trei în trei fraze cu un „ladies and gentleman” sudic și tărăgănat, în condițiile în care Posty e din New York. Pe de altă parte, în mod evident, conceptul de cowboy/cowgirl și reinterpretările acestuia sunt foarte la modă, e deci de înțeles ca un artist care vrea să rămână relevant să se ghideze (și) după curentele actuale. Pe teme similare, de data aceasta cu o coloratură queer brodează și Chappell Roan.

(foto: Kuntay Bahtiyar)

După verdele Brat din deschidere, festivalul s-a încheiat în roz: evantaie roz, pălării (de cowboy, evident) roz, cizmulițe (știți de care) roz. Despre showul lui Chappell, numai de bine, problema e că m-a făcut să mă gândesc, cu ușoară surprindere, la Titu Maiorescu și la ale sale forme fără fond. Vizual, totul e la locul lui, mesajul transmis, de acceptare a alterităților, e și el absolut demn de admirație doar că muzica sună aiuritor de banal. Singurul moment în care mi-a bătut inima mai tare a fost când s-a intrat într-un crescendo care seamănă suspect cu „Hallelujah” lui Leonard Cohen, ca apoi să se oprească fix înainte de momentul de grație al melodiilor inefabile. E drept și că Chappell Roan a devenit celebră foarte rapid, și are la activ un singur album complet- e foarte greu să susții un concert de headliner pe baza unei discografii încă relativ reduse. Las deci o portiță deschisă pentru un viitor show în care Chappel nu doar că arată spectaculos, dar sună și la fel de bine.

Alt subiectiv etern și fascinant care a fost rumegat mult anul acesta este unul fundamental pentru ideea de concert în sine: mai este el un concert atunci când, parțial sau total, sunetul este preînregistrat? Dintre headlineri, trei au avut trupă live (Shawn Mendes, Post Malone și Chappell Roan), trei nu (Charli XCX, Kid Cudi și Anyma). Concertul FKA Twigs a fost, în mare parte, mai degrabă un show coreografic (excelent, de altfel), pe când japonezele de la Hanabie au avut instrumente pe scenă, doar că nu le-au prea folosit.

(foto: Kuntay Bahtiyar)

În același timp, mulți vor zice că showul în sine a fost mai interesant și mai potrivit pentru atmosfera unui festival decât, să spunem, cel al lui Helado Negro sau al fraților elvețiano-ecuadorieni Hermanos Gutierrez, care au cântat live melodii excelente, dar au fost foarte statici și nesolicitanți vizual.

(foto: Iulia Notaros)

Greu a pornit și concertul RY/X din Revolut, unde prime melodii, mai lente și cu bașii distorsionați, nu au captat atenția publicului, dar australianul s-a redresat pe parcurs, cu un final demn de cele mai fierbinți nopți de pe Sziget. Între două extreme s-a aflat Sevdaliza, impresionantă și prin faptul că a reușit să danseze o oră fără să-i cadă bluzița de plastic transparent – ea și-a sculat însă în cap fanii care o cunoșteau mai mult ca o divă de nișă a muzicii electronice și nu se familiarizaseră cu actuala ei întrupare de vampă latino.

(foto: Iulia Notaros)

Uneori cel mai bine e să nu te aștepți la absolut nimic. Luni după masa m-am dus să-i susțin moral pe sârbii de la Lavina, pe principiul că singurii noștri vecini buni sunt ei și Marea Neagră, și mă așteptam la orice, dar nu la versiunea balcanică a lui Damiano David cântând la un microfon montant pe un paloș. Unde ești tu, Țepeș Doamne? La scena Buzz, unde să fiu?

(foto: Iulia Notaros)

Ecca Vandal a năvălit pe scenă exact așa cum i-o prezice numele, și a urlat pe bune- nu sunt întotdeauna o fană a muzicilor scuipate cu furie, dar ei îi stă bine, tot așa cum îi stă bine lui Zaho de Sagazan imaginea de divă puțin țăcănită a șansonetelor electro, care ne cântă despre ultima ei țigaretăăăă.

(foto: Iulia Notaros)

La Lil Frakk m-am dus, admit deschis, pentru nume – Frakk este cățelul terorizat de două pisici diabolice într-o populară serie de desene animate maghiare. Eu țineam evident cu Lukrécia și Szerényke, dar în versiunea sa de rapper, Lil Frakk m-a impresionat cu versuri haioase (care le pot scăpa celor care nu vorbesc maghiara, desigur) și cu melodii catchy, accesibile tuturor celor interesați.

(foto: Iulia Notaros)

Ultima zi a Szigetului a fost, inevitabil, marcată și de absența celor de la Kneecap: trupa a transmis un mesaj fanilor, proiectat înaintea concertului lui Casey Lowery, englezul având astfel poate cea mai mare audiență înregistrată vreodată la una dintre scenele mici ale festivalului. În prealabil, numeroși artiști făcuseră aluzii la situația din Palestina: The Last Dinner Party și-au invitat fanii să doneze unor organizații umanitare care sprijină civilii din Fâșia Gaza, în timp ce Dennis Lyxzén, solistul hiperactiv al suedezilor de la Refused, a criticat dur politica guvernului Netanyahu.

(foto: Kuntay Bahtiyar)

Demn de menționat despre Lyxzén, pe lângă faptul că grupează trei dintre cele mai improbabile litere din alfabet în nume și a fost, în 2004, cel mai sexy bărbat din Suedia, este și că omul nostru a dansat ca un titirez furibund în pofida unui infarct avut acum un an.

Deși trendul global nu pare foarte promițător în ceea ce privește soarta festivalurilor, ediția de acest an a Szigetului a fost una neașteptat de pozitivă: noile scene au fost bine primite, numărul spectatorilor a crescut și s-a diversificat, mai ales în ceea ce privește vârsta. Nu mai este deloc surprinzător să vezi szitizeni pensionari, inclusiv anii care aleg să stea la cort, și a crescut vizibil și numărul copiilor prezenți. Pentru a preveni posibilele obiecții: Szigetul are multe zone potrivite copiilor ceva mai mari, cum ar fi circul sau parcul de distracții, chiar și un camping de familiști, iar la scenele unde există riscul expunerii la sunete foarte puternice, copii au purtat, fără excepție, căști izolante.

Cei deja interesați de ediția din 2026 pot să se înregistreze pentru campania de bilete la preț super redus, a cărei dată și detalii vor fi comunicate în curând aici.