Aradul nostru e ca o rădăcină a unui copac ciopârțit într-o veselie primăvăratică anuală sub pretextul toaletării, marcat, în cele din urmă, într-o zi urâtă de toamnă cu vopsea portocalie fosforescentă pentru o funestă și complet ignorată tăiere. Rădăcina este ceea ce rămâne, macerată însă în timp de ploile uitării. Un memento înmormântat, blocat în pământ, că aici s-a născut, a trăit și a înflorit cândva acel ceva pe care am fost prea preocupați să nu îl observăm și a cărui lipsă o realizăm și o simțim doar atunci când nu mai e. Analogia e perfect valabilă, din păcate, și pentru artiștii noștri, cu care (ar trebui să) ne mândrim. Un asemenea artist excepțional a fost și Ovidiu Maitec, născut la Arad, sculptor, profesor universitar și membru titular al Academiei Române. Nu există o stradă sau un parc în Arad care să-i poarte numele. Nu are nicio statuie în Arad. Singurul spațiu care-l omagiază este o sală de expoziții în Muzeul de Artă, în care se găsesc doar două lucrări ale marelui artist. Astăzi, 13 decembrie, se împlinesc 96 ani de la nașterea sa. Să ne amintim, așadar, de artistul pe care, fără nicio exagerare, îl putem numi unul dintre cei mai importanți sculptori români după Brâncuși, un artist care a izbutit să „introducă lumina în material” – și anume: în LEMN. A spus-o chiar scriitorul Mircea Eliade:

„Asemeni genialului său predecesor Brâncuși, căruia îi este cel mai puternic urmaș spiritual, Ovidiu Maitec reia simbolismul arhaic ce însuflețește marile mituri cosmogonice”

Ovidiu Maitec s-a născut în 1925 la Arad. A absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, secția Sculptură, în 1950. Între 1950 și 1956 a fost asistent universitar la catedra de Anatomie Artistică a aceluiași Institut. A debutat în 1953, dar adevăratul start în ceea ce urma să devină marca sa vizuală s-a petrecut în 1961/1962, când, în urma unor călătorii revelatoare în străinătate, a cioplit prima lucrare în lemn, „Zidul”, un adevărat manifest pentru o nouă opțiune tehnică, prin care se va distanța de figurativul realist, pentru a explora în zona sculpturii cinetice nonfigurative inițial de rezonanță expresionistă, ulterior în cheie constructivist-minimalistă, introducând perforația ca inovație tehnică – aflăm de pe maitec.ro, website-ul „dinastiei Maitec”, deoarece atunci când spunem „Maitec”, nu putem să-i omitem nici pe membrii familiei, de asemena, artiști: soția, pictorița și graficiana Sultana Maitec, fiul celor doi, fotograful Stephane Maitec și soția acestuia, fotografa Dana Maitec.

În 1968, Ovidiu Maitec a participat la Bienala de Artă de la Veneția, în Pavilionul României. Un an mai târziu, în 1969, a avut prima expoziție personală din carieră, nu la Arad, nici măcar în România, ci la Circle Gallery din Londra, cu ecouri extrem de favorabile în publicații prestigioase ca „International Herald Tribune”, „Arts Review” și „Arts & Antiques Weekly”. În 1971 a fost selectat de celebrul galerist Richard Demarco să participe la Festivalul Internațional de la Edinburgh, la expoziția Romanian Art Today. Festivalul de la Edinburgh a însemnat și întâlnirea cu Jim Ede, cunoscutul colecționar britanic, care l-a invitat pe Ovidiu Maitec să expună la Kettle’s Yard Gallery, Cambridge, în 1973 și, datorită interesului său cu totul special față de opera sculptorului român, lucrarea „Îngerii” a fost achiziționată mai târziu de Tate Gallery din Londra. Marea Britanie a devenit, astfel, spațiul în care Ovidiu Maitec a expus cel mai mult în următorii ani. Au urmat, după Kettle’s Yard, expoziții personale la Richard Demarco Gallery, Edinburgh și Bluecoat Gallery, Liverpool, în 1974, precum și la Alwin Gallery, Londra, în 1977. În același an l-a întâlnit, la Paris, pe Mircea Eliade, care avea să scrie mai târziu despre Ovidiu Maitec că este cel mai puternic urmaș spiritual al lui Brâncuși, cel care a izbutit să „introducă lumina în material”.

Câteva dintre lucrări (Sursa: maitec.ro)

Lucrările sale se află în prestigioase muzee și colecții publice și private din țară, la Muzeul Național de Artă al României (MNaR), Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), precum și în alte peste 15 muzee publice și în numeroase colecții private din străinătate: Marea Britanie, Australia, Statele Unite, Germania, Suedia, Franța, Italia, Elveția, Grecia și Columbia.

A fost membru al Academiei Române, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și al Maison des Artistes din Franța. A primit numeroase premii și distincții, între care Premiul Academiei Române în 1967, urmat de Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici în 1974, de Ordinul Meritul Cultural în 1975, Ordinul Cavaliere al Merito della Repubblica Italiana în 1985 și Ordinul Național „Steaua României” în grad de ofițer (în 2000) și de cavaler (în 2007).

Prima – și ultima – expoziție personală la Arad, în 1998

Când încă trăia celebrul sculptor (a murit în 2007, la Paris), a avut prima și din păcate chiar ultima expoziție personală la Arad, în sala care astăzi îi poartă numele, la Muzeul de Artă.

„Ovidiu Maitec este un om al timpului său. El a receptat tensiunile și angoasele acestui timp, dar nu a pierdut încrederea în puterea spiritului uman. Lucrările sale degajă forță și impozanță. În spațiul pe care îl ocupă, ele par de neclintit. Pornind de la tradiția poporului său, Ovidiu Maitec a cioplit în lemn o operă durabilă, capabilă deopotrivă să exprime și să înfrunte timpul istoric” – a scris istoricul și criticul de artă Horia Medeleanu („Ovidiu Maitec și lumea lui de semne”) în 1998, în albumul expoziției „Maitec” (Editura Anastasia).

„Maitec are admirabila prospețime de a-și reformula viziunea și de a-și regândi instrumentarul, rămânând credincios creativității sale adânci și nu unui repertoriu morfologic gata făcut. Virtuozitatea sa devine, din exuberanță și dinamică, o facultate a reculegerii, a simplității superioare, a staticului”, a scris publicistul, scriitorul și istoric al artei Andrei Pleșu („Maitec al tronurilor”) în același album, în care sunt culese texte semnate și de Giuseppe Marchiori, Jean Robert Armand, Ion Frunzetti, Hilary Spurling (The Observer Review), Mihai Drișcu, Edward Gage (The Scotsman), Cordelia Oliver (Arts Guardian), Marina Vaizey (The Financial Times), Barbu Brezianu, Magda Cârneci, Roderik Brisson (Daily Post), Dan Grigorescu (România Liberă), Grigore Arbore (Luceafărul), Pierre Rouve (Arts Review), Terence Mullaly (The Daily Telegraph), Jim Ede (Cambridge University Press), Dan Hăulică și Pavel Șușară (România Literară), Anatol Mândrescu (Secolul 20), Vasile Drăguț (Revista Arta) și mulți alții, începând (firește) cu Mircea Eliade.

Complexul Muzeal Arad a intrat în posesia a două lucrări, „Cumpăna neagră” și „Poarta închisă” chiar după această expoziție, intitulată simplu: „MAITEC”. Cele două lucrări fac parte din colecția permanentă și sunt expuse și astăzi la Muzeul de Artă din Arad. Sigur, artistul a mai participat la alte expoziții colective la Arad, organizate de filiala locală a Uniunii Artiștilor Plastici. Deși nu locuia aici, considera mereu Aradul orașul lui de suflet. De asemenea, venea cu drag, în timpul verii, la Săvârșin, în vizită la prieteni, unde a și lucrat mult și de unde aduna materialele de nuc.

„Cumpăna neagră”, expusă la Muzeul de Artă Arad

La un an după expoziția personală în muzeul arădean, a urmat recunoștința binemeritată din partea oficialităților locale, fiind desemnat Cetățean de onoare al Aradului „pentru contribuţia deosebită la îmbogăţirea patrimoniului cultural naţional şi universal”, iar în 2000, cea mai mare sală de expoziții din cadrul Muzeului de Artă (în care a și expus) a fost denumită oficial „Sala Ovidiu Maitec”. „Țin minte că spunea: «încă n-am murit și voi îi spuneți Sala Ovidiu Maitec»”, își amintește dr. Adriana Pantazi, istoricul Complexului Muzeal Arad.

Un Monument al Marii Uniri pentru Arad… care nu s-a mai făcut

„Știți care a fost marea tristețe a lui? Și asta întotdeauna am spus-o și am scris-o când am avut ocazia. El a plecat din România cu un gust amar, pentru că a încercat să realizeze un Monument al Marii Uniri pentru Arad”, a povestit pentru Special Arad dr. Adriana Pantazi.

Ovidiu Maitec s-a simțit foarte jignit că i s-a cerut să se înscrie la un concurs, la care poate câștiga, poate nu. Asta pentru că deși s-a născut la Arad, dar între timp s-a mutat, l-a considerat orașul lui. „A fost foarte supărat. «Lăsând deoparte fițele, totuși, la talia mea, ori mi se comandă mie un Monument al Marii Uniri, ori eu nu particip la concurs». Și iată, nu avem nici astăzi un Monument al Marii Uniri”, ne-a spus istoricul Adriana Pantazi.