Paradisul pe care o femeie cu nume de păpușă și cu stofă de artistă mi l-a lăsat mereu în suflet

    de Raluca Medeleanu | 21 February 2022, 3:13 PM | Blogul Special Arad | Recomandările editorilor

    1

    captură imagine, Cinema Paradiso

    O explozie puternică și tot ce a însemnat zeci de ani în care zeci de oameni s-au adunat laolaltă de cine știe câte ori, pentru a împărtăși trăiri puternice, pentru a evada împreună din amorțeală prin călătorii imaginare către tărâmuri străine, pentru a experimenta amoruri, suspine, râsete cu lacrimi, toate acelea au fost spulberate pentru totdeauna, cu toate cărămizile care au căzut laolaltă într-un maldăr mort.

    Imaginea mi-a rămas mult timp întipărită pe retină, deși nu a fost una aievea, ci una prefabricată, pe un ecran TV: finalul unui film care poate fi numit ușor o capodoperă – Cinema Paradiso – căci despre el am început să vă povestesc din senin, fără vreun motiv anume, în afară, poate, de faptul că e luni și sunt nori afară… pare o zi numai bună pentru introspecție.

    Când am văzut prima oară Cinema Paradiso am plâns. Și nu e un lucru ce mi se întâmplă des. Din contră, chiar foarte rar. Ceva a atins coarda mea sensibilă și m-a făcut să îmi îndrept atenția către propria mea copilărie, care a fost atât de marcată de marile filme ale epocii de aur Hollywood-iene. Am avut un soi de mentor într-ale acestor filme atât de îndrăgite de milioane de oameni, din multe generații, unele apuse, altele încă printre noi, în întreaga lume. „Pe aripile vântului”, „Casablanca”, „The Maltese Falcon”, „Bătrânul și marea”, „Shangai Express”, „Gilda”, „Jezbel”, „Gaslight” și câte și mai câte care acum nu-mi trec prin cap… Toate însă au un numitor comun, iar acela e Tanti Bobo. Probabil nu ar fi o exagerare să o numesc cinefila numărul unu a Aradului.

    casablanca660

    Născută în 8 martie 1919, Bobo – cum o numeau vecinii pentru fața ei de păpușă cu ochi mari, migdalați – a crescut la Ghioroc, într-un timp extrem de greu, în vreme de război și sărăcie, însă cu o scăpare din real, ce s-a dovedit să-i devină mană cerească de-a lungul întinsei și încercatei sale vieți: cinematograful. În perioada interbelică, județul Arad era plin de cinematografe, chiar și în comune, iar Ghiorocul nu a fost o excepție. Acolo, Bobo a auzit cum lumea fugea din sală, crezând că trenul de pe pânză îi va face una cu pământul. Dar ea a privit cu nesaț încă de la început filmele mute cu marile vedete ale vremurilor… eu i-am ascultat mai mult însă poveștile sale legate de Cinema Urania. Când s-a căsătorit, s-a mutat la Arad, într-un apartament de bloc, de două camere, unde și-a dedicat viața creșterii celor cinci copii, dar și a multor altor copii din vecini, pe care i-a îngrijit și iubit ca și cum ar fi fost ai ei. Mama mea a trecut și ea o perioadă sub aripa ei ocrotitoare, iar mâncarea făcută de Tanti Bobo era mereu mai bună decât a bunicii mele, mama asigurându-se mereu să-i spună asta, fără să fie în cunoștință de cauză că de fapt era adusă tocmai de propria ei mamă, cu vreo jumătate de oră înainte. Pentru mama mea însă, Tanti Bobo a luat rapid apelativul de „mami două”, iar când am apărut eu pe lume, drăguța bătrânică de vreun metru și 50, deja ajunsă la o vârstă considerabilă, mi-a picat cu tronc. Deși avea mari probleme de sănătate și umbla foarte greu, reușea mereu să depună efortul să urce de la etajul 1 la 2, ca să stea de povești cu mine.

    Mae West

    Prin vorbele ei atât de frumos alese, prin vocea ei răgușită și tremurândă care-i ieșea din gâtlej, cu umorul ei teribil, mi-a dat să descopăr un Arad pe care nici nu-mi venea să cred că a existat vreodată, cu doamne care purtau pălării frumoase, la braț cu domni respectabili la costum, care se plimbau pe malul Mureșului, așezându-se pe una dintre băncile în șir indian, în locul actualului dig, pentru a lua aer curat în plămâni, iar apoi – duminica – a asculta fanfara care cânta pe esplanadă. Tanti Bobo n-avea pălărie ori taioare elegante, puținii bani pe care-i avea îi dădea pe mâncare și alte trebuințe pentru copiii ei. Însă avea două lucruri sfinte pentru ea, la care nu făcea rabat: primăvara, mergea în Piața Catedralei și își cumpăra prima legătură de cireșe care apărea pe piață, iar atunci când era anunțat vreun film bun, era prima care-și cumpăra bilet la Cinema Urania…

    Cinema Urania, de pe Gh. Lazăr… existența acestui loc l-am aflat prima oară în viața mea de la ea. Am aflat că era primul cinema din oraș și chiar dacă ulterior au mai apărut și altele, Tanti Bobo tot acolo mergea. Cel puțin cât a fost deschis. Era bucuria ei supremă în viață, iar ulterior, când vârsta și-a pus amprenta prea aspru asupra trupului ei firav, retrăia în ochiul minții fiecare film văzut, iar eu, implicit, le „vedeam” la mine în minte, prin cuvintele ei. Așa am aflat de femei fermecătoare, adevărate zeițe printre muritorii de rând, cum ar fi Greta Garbo, Marlene Dietrich, Mae West, Jane Harlow… și să nu mai vorbim de Bette Davies – preferata absolută a ei.

    5 facts about bette davis those eyes a presidential dis famous last words more 14

    Ceea ce era pentru mine cu adevărat impresionant, ba mă chiar întrista, chiar dacă eram un țânc de grădiniță, era că îmi dădeam seama încă de pe atunci că Tanti Bobo era de fapt un suflet de artistă. Poate dacă viața ar fi fost altfel, ar fi ajuns o mare starletă. Avea un talent excepțional actoricesc, se metamorfoza complet în fiecare personaj pe care-l evoca și avea un glas ca mierea, cântându-mi adesea și romanțe populare românești din tinerețea ei. Îmi amintesc și acum versurile de la „De ce te duci când mi-ești mai dragă”, „Deschide, deschide fereastra”, ori „Hai acasă, puișor”… iar atunci când avea o zi mai bună, iar durerile articulare îi mai dădeau câte o pauză, mă chiar lua la dans, la câte un vals, ori tango. Pașii, evident, i-am învățat tot de la ea.

    Unii au avut o copilărie afară, în stradă ori parc, cu mingea, ori cercul, înconjurați de copii de toate vârstele, de frați și surori. Eu am fost mai singuratică, însă nu într-un sens negativ. Aveam vreo două prietene… una era mai mică decât mine cu doi ani și am miliarde de amintiri frumoase despre jocurile inventate împreună. Iar a doua era cu 69 de ani mai mare ca mine și mă ducea în cele mai palpitante aventuri, cu puterea unui simplu gând.

    Tanti Bobo s-a dus. A plecat spre lumi mai bune, poate cu avionul, ori balonul, ori cu un vapor luxuriant, sus, către cer, în urmă cu câțiva ani. A trăit peste 90 de ani. Eu, din păcate, n-am mai apucat să o vizitez în ultima ei perioadă. Facultatea, apoi pur și simplu viața a fost de așa natură încât pentru o perioadă am uitat-o pe Tanti Bobo.

    Asta până când am văzut Cinema Paradiso. Și am fost instant transpusă în vremurile ei. Acolo, printre toți oamenii simpli, cu viață grea, care se bucurau de o evadare, fumau o țigară, beau o bere, pipăiau câte o muiere, în sala întunecată, îmbâxită de miros de transpirație, fum și aer închis, având ochii ațintiți pe marele ecran cu oameni alb-negru, care făceau tot ce ei nu puteau în viața de zi cu zi. Așa-mi închipui că trăiau și arădenii de rând, nu cei high class care mergeau la serate, teatru, ori concerte simfonice… Ci muncitorul, vânzătoarea, pantofarul, croitoreasa, bucătarul, menajera, toți cei care trudeau din greu și care, de regulă, sunt uitați complet în aducerile aminte ale unor epoci care par pentru noi „de aur”, dar pentru ei erau vremuri grele, în care proiecția luminoasă de pe pânză reușea pentru două ore să-i aducă din nou la liman, să le încarce bateriile, pentru încă o săptămână obositoare.

    primul proiector de la Cinema Urania 1
    (primul proiector de la Cinema Urania)

    Trec adesea pe strada Gheorghe Lazăr și văd valurile verzi de plasă în descompunere, care se preling de pe cărămizile prăfuite. Simt cum parcă în ea sunt prinse viețile a celor care i-au călcat pragul – cumva un gând macabru și mai ales trist. Publicul e de mult mort… la fel și clădirea.

    Cel puțin, noi încă avem al nostru Cinema Urania, pe care majoritatea-l știm mai degrabă ca Teatrul Vechi. În film, Cinema Paradiso e pus la pământ, căci e nevoie de o parcare.

    Aradul nu prea are parcări… să sperăm că ultimul capitol al Teatrului Vechi nu se va încheia cu o explozie. Ar fi un lucru care ne-ar îndurera pe mulți. Știu că și pe Tanti Bobo.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. La fel de trist si grav mi se pare sa pui cheia pe un cinematograf cu traditie, cum e Cinema Arta, si sa il transformi de mai bine de un an in centru de vaccinare. Dar nu pare sa deranjeze pe nimeni ca in Arad mai poti sa vezi un film, evident nu de arta, doar la mall. Sau ca cinema Dacia e tot biserica, desi Primaria ne promitea ca va fi activitate culturala acolo. E tacere mare fata de acest subiect.

      +3 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    5 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.