În urmă cu doi ani, în 2020, am scris că oferta muzicală de Oscar a fost extrem de slabă per ansamblu. Era anul cu soundtrack-urile unor filme precum „Joker”, „1917”, „Star Wars: The Rise of Skywalker” și piese de Elton John, Cynthia Erivo, Chrissy Metz etc. În acest an, cu mici excepții, poate stăm și mai rău. Excepțiile fiind, așa cum indică și titlul, Hans Zimmer, Billie Eilish, Beyoncé și, eventual, Jonny Greenwood și Van Morrison.

Fără să o mai lungesc, decât cu precizarea că notele aparțin autorului acestui text și cu explicația notelor mai jos… să le vedem și să le ascultăm, deci!

Zero stele – Execrabilă
1 stea – Proastă
2 stele – Slabă
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bună
5 stele – Bună
6 stele – Foarte bună
7 stele – Capodoperă

Cea mai bună coloană sonoră

Nominalizările:

Don’t Look Up (compozitor: Nicholas Brittel)

Nicholas Brittel este, fără doar și poate, unul dintre cei mai talentați compozitori contemporani. Ajunge să ne gândim la coloana sonoră a serialului „Succession”, dar vorbesc de la sine și cele două nominalizări prealabile la Oscar (fără câștig), pentru „Moonlight” și „If Beale Street Could Talk”. În cazul celei de-a treia nominalizări, pentru coloana sonoră a filmului „Don’t Look Up”, nu trebuie să ne uităm în sus, nu se ridică la nivelul așteptărilor. Prima melodie, „Discovery” (adică cea care subliniază sonor descoperirea meteoritului), seamănă destul de mult (nu neapărat izbitor) cu „Pruit Igoe” a lui Philip Glass (din coloana sonoră a filmului experimental „Koyaanisqatsi”), chiar dacă se duce destul de rapid pe o altă traiectorie a notelor muzicale.

Per ansamblu, muzica filmului sună ca o colecție de Royalty Free Stock Sounds, care ar merge la o prezentare Powerpoint sau la o reclamă la un săpun. Ori la un carnaval de grădiniță. Ca să nu mai vorbim de combinația problematică a unui compozitor de talia lui Brittel cu artiștii comerciali Ariana Grande (care are și un rol minor în film) și Kid Cudi („Just Look Up”), excepție fiind featuring-ul destul de reușit cu Bon Iver („Second Nature”). Dar orice ureche cel puțin superficial antrenată depistează rapid că toate piesele de pe album sunt, de fapt, variațiuni pe aceeași gamă, cu ocazionale influențe de Swing. Într-un cuvânt, un soundtrack fușerit. La cât de prost a ieșit în schimb filmul, se pretează.

Merită oareșce atenție piesele „The Call”, „The Launch”, „There is a Comet” și „The BASH Presentation” – deși, cu cea din urmă, Nicholas Brittel s-a plagiat singur, folosind elemente din coloana sonoră (absolut superbă, de altfel) a filmului „If Beale Street Could Talk” (vezi aici), creată tot de el.

Dune (compozitor: Hans Zimmer)

Ei bine, aici vorbim deja de o altă ligă. Pe Hans Zimmer l-am și numit în anii precedenți Beethovenul zilelor noastre și, dacă suntem mai atenți, 90% din atmosfera exotico-mistică a filmului „Dune” (regizat de Denis Villeneuve) se datorează muzicii excepționale. Hans Zimmer nu a creat neapărat ceva nemaiauzit, dar tot nu s-a dezis de sine și a reușit să ne ofere un album atât de captivant încât dă iluzia, cu fiecare piesă, că auzi pentru prima oară asemenea sunete. Ca de fiecare dată, compozitorul a știut exact ce fel de fundal sonor va fi necesar, ce fel de film va trebui să îmbunătățească prin muzică. Într-un fel, este strigător la cer că Zimmer are la activ zece nominalizări (plus 1, cea de acum) și doar o singură statuetă, pentru „Lion King” (1995), dar poate în acest an va fi remediată această nedreptate.

Encanto (compozitor: Germaine Franco)

Nu vreau să știu ce fel de sunete bubuie în capul membrilor juriului Academiei Americane de Film, dar putem observa că la fiecare ediție se inserează, în categoria „coloană sonoră”, câte un soundtrack de la o producție Disney. Uneori, firește, acele colecții de piese sunt chiar surprinzător de bune, dar de cele mai multe ori nu. Nici acum. Coloana sonoră a animației „Encanto” este de nivelul publicului-țintă: 3-10 ani. Poate că marele conglomerat media The Walt Disney Company a tras pârghiile necesare pentru această nominalizare sau poate că superbele compozitoare Hildur Guðnadóttir, Vivian Fung, Ellen Reid, Dai Wei sau Jennifer Higdon nu au putut ieși cu nimic în evidență acum și a trebuit o astfel de nominalizare, pentru o compozitoare. Corectitudine politică, știți cum zic.

Parallel Mothers (compozitor: Alberto Iglesias)

Dacă tot veni vorba de corectitudine politică, multiculturalitatea dă la fel de bine la Oscaruri. Însă aceste sensibilități progresiste – am mai zis – n-ar trebui să fie criterii impuse, atunci când e vorba de artă. Compozitorul poate să fie rus, ucrainean, eschimos, portorican, mexican, femeie, bărbat sau hermafrodit, în cele din urmă munca sa ar trebui să conteze într-o categorie la Premiile Oscar cum e (și) „coloana sonoră”. Alberto Iglesias se află deja la a patra nominalizare, fără statuetă câștigată deocamdată. Ascultând albumul soundtrack al filmului „Madres paralelas” trebuie să recunoaștem însă, cu părere de rău, că nu e cazul nici acum. Piesele nu sunt neapărat rele (mai ales față de altele nominalizate), dar nu excelează cu nimic și, după un timp, devin chiar plictisitor de repetitive.

Merită atenție piesa „Sesión de fotos”, restul sunt, literalmente, variante nereușite ale acesteia.

The Power of the Dog (compozitor: Jonny Greenwood)

Jonny Greenwood a compus muzică deja pentru trei filme regizate de Paul Thomas Anderson, „The Master”, „There Will Be Blood” și „Phantom Thread”, dar a primit o nominalizare doar pentru cel din urmă. Acum a fost cooptat pentru westernul regizoarei Jane Campion, filmul cu cele mai multe (12) nominalizări. Exagerat de multe, dacă mă-ntrebați pe mine. Dar mă voi rezuma acum, aici, la muzică și nu pot să spun că nu-mi place ce aud, dar nici nu mă dă gata. Totuși, nu e cea mai rea nominalizare. Jonny Greenwood este, de altfel, membrul formației Radiohead, în care cântă la chitară, orgă, pian, xilofon, glockenspiel, Ondes Martenot și muzicuță, deci este evident că vorbim despre un multitalent.

Ies în evidență piesele „25 years”, „So Soft”, „A Lovely Evening” și (mai ales) „Mimicry”, în mod special datorită notelor disonante și inspirației evidente din Bach, elemente recurente în soundtrack-ul filmului, de altfel.

Cea mai bună piesă muzicală

Nominalizările:

Beyoncé – „Be Alive” (King Richard)

Beyoncé este privită în SUA ca o zeiță, cântăreața secolului. Pardon, ARTISTA secolului. Eu, personal, nu sunt neapărat de acord cu această afirmație, dar înțeleg de ce este atât de iubită, deoarece este, într-adevăr, o cântăreața-artistă completă, căreia nu-i poți băga nimic de vină și n-ai decât să recunoști spășit că a adus R’n’B-ul la culmi nebănuite. Din aceste considerente, este de-a dreptul șocant și incredibil că se află abia la prima sa nominalizare la Oscar. Gata, s-a adjudecat! Mulțumiri pentru participare pentru ceilalți!

Sebastián Yatra – „Dos Oruguitas” (Encanto)

Cum spuneam, e ceva putred la mijloc cu preferințele muzicale cam juvenile ale juriului Academiei. Din nou animația „Encanto” și… de asemenea, corectitudine politică, din nou: serenada melancolică a columbianului Sebastián Yatra e acceptabilă, dar din păcate deloc memorabilă. Merită un pupic și ceau calu’.

Van Morrison – „Down to Joy” (Belfast)

Veteranul Van Morrison, câștigător a două premii Grammy, ar fi un contracandidat veritabil pentru Beyoncé, dar din multe puncte de vedere… nu este. Putem începe (și termina, totodată) doar cu o comparație: Beyoncé are… ahem!… 28 premii Grammy câștigate. Deci, mă scuzați!

Billie Eilish – „No Time To Die” (No Time to Die)

…Și aici e aici! Billie Eilish este noua revelație a muzicii de câțiva ani încoace și este o artistă care câștigă cu o ușurință uluitoare simpatizanți atât în rândul Generației Z, în rândul Millennials, cât și în rândul Generației X și tot așa, mergând mai înapoi în timp și trecând peste vârste. Apropo de vârstă, la 20 de ani, Billie Eilish este oficial cea mai tânără artistă care a înregistrat o melodie tematică pentru franciza „James Bond”. Și melodia chiar nu e rea, de fapt e chiar cea mai bună, după umila mea părere, chit că seamănă cu vreo alte 47 de melodii semnate de ea. Apoi, cu această piesă, a câștigat deja la Broadcast Film Critics Association Awards, Chicago Indie Critics Awards, Critics Association of Central Florida Awards, Denver Film Critics Society, Georgia Film Critics Association și, poate cea mai concludentă statuetă în lumina Oscarurilor, la Globurile de Aur. Beyoncé VS Billie Eilish… parcă nici nu mai e o alegere atât de grea. Nici măcar în America.

Reba McEntire – „Somehow You Do” (Four Good Days)

Am mai spus în anii precedenți: în categoria „Best Song” este, cumva, indispensabilă câte-o piesă country sau ceva asemănător, măcar. Nu prea mai câștigă în niciun an, că s-au dus acele vremuri, chiar dacă depinde în ce parte a Statelor Unite privim. Dar e bine și așa, juriul și publicul simt așa un pic sau deplin americănește și totul e bine pentru toți! Chapeau! – cum s-ar spune în mod tradițional în America!