Tineri cu aripile tăiate și visul distrus de cei „trecuți prin viață”

    „Lasă-i pe cei care se pricep să rezolve asta!”, „Nu ești cam tânăr ca să faci așa ceva?”, „Câți ani ziceai că ai?”, „Ce știi tu la vârsta asta?”, „Ar trebui să te mai gândești, poate faci altceva!”

    Când ești mic doar visezi ce o să ajungi când o să crești mare. Nu știi dacă o să reușești și uneori se întâmplă să schimbi dorința cam de trei ori pe zi, ești nehotărât sau „necopt”, mai ai mulți ani în față și oricum singurii care te susțin sunt părinții tăi care vor doar să te vadă fericit. Pot spune că toată viața mi-am dorit un singur lucru, să ajung polițiștă. Da, știu, v-ați dat deja ochii peste cap pentru că aproape toți tinerii din ziua de azi au ajuns să dea măcar o dată examenul, s-au visat polițiști, unii au ajuns, alții ca mine, nu.

    Vă spun și de unde venea dorința mea. Ea a pornit din dragostea pentru sport, pentru judo. Zece ani din viața mea i-am petrecut pe tatami, la antrenamente, în cantonamente, la concursuri, toate acestea în timp ce învățam și pentru școală pentru că, în capul meu, și acolo era o adevărată competiție pe care trebuia să o câștig și chiar am reușit an de an să fiu pe podiumul clasei. Îmi amintesc banchetul din clasa a VIII-a la care nu am participat pentru că începea la ora 16, fix ora la care eu aveam antrenament. M-am îmbrăcat în trening, am trecut pe lângă sala în care erau toți colegii mei îmbrăcați la patru ace și am mers direct în sala de antrenament, fără regrete, știam că o să ajung să îmi îndeplinesc visul dacă renunț la distracție și mă axez pe disciplină, trebuia să fiu antrenată și nu puteam să ratez toate astea pentru a dansa. Și totuși, doar eu credeam în visele astea..

    „Ar trebui să te mai gândești, tu poți mai mult, poate ar trebui să faci altceva”. Să auzi replica asta la 14 ani doar pentru că le-ai spus profesorilor că nu o să alegi un liceu de top din Arad, ci unul mai slab ca să poți să faci sport, este efectiv dureros. Ți se taie aripile, ți se taie elanul, ai un nod în gât și începi să te gândești că poate au dreptate, poate tu nu ești făcut pentru o carieră sportivă, poate ar trebui să mergi la sigur că oricum nimeni nu crede în tine. Și atunci ce îți rămâne de făcut când nimeni nu te susține? Ai două variante. Prima, faci ce îți spune inima, riști să dezamăgești, îți urmezi visul și îți asumi că ai putea da greș, sau varianta a doua în care mergi la sigur, acolo unde te trimit toți pentru că „ei știu că tu poți mai mult”. 

    Ce am ales după ce toți mi-au spus ce să fac? Pare evident că din moment ce am ajuns să scriu, nu am ajuns să îmbrac uniforma. Dar nu este chiar așa. În clasa a VIII-a deja aveam patru ani de sport în spate și știam că vreau să fac asta o viață. Restul nu credeau la fel, în special profesorii. Am fost îndemnată să continui cu școala, să învăț, mi s-au făcut liste cu licee și am primit păreri pe care nu le-am cerut niciodată. Am zâmbit frumos și am mulțumit politicos de fiecare dată, apoi mi-am făcut bagajul și am continuat să am fix viața pe care mi-am dorit-o. Am făcut sport până nu mai puteam respira, urcam pe frânghii în fiecare zi ca să-mi întăresc brațele, trăgeam de mine la fiecare antrenament, iar fiecare medalie câștigată mă ambiționa și mai tare, în timp ce eșecurile parcă rupeau o  bucată din mine și o aruncau la gunoi apoi îmi aminteau spusele profesorilor mei.

    Ce vreau să spun cu asta? Nu, nu mi-am împlinit visul, dar am renunțat la el atunci când am fost eu pregătită, nu când mi s-a spus și așa ar trebui să facă toată lumea. Trăim într-o lume în care cei cu vise sunt puși la zid de cei „trecuți prin viață”, într-o lume în care mai mereu ți se cere experiența, într-o lume în care cei care încă nu știu exact ce vor să facă sunt priviți cu ochi răi. Lăsați copiii să viseze, chiar și pe cei trecuți de 20 de ani, chiar și pe cei care la 30 de ani vor să o ia de la capăt cu altceva complet diferit de ceea ce făceau până atunci. Nu mai încercați să îi ghidați pentru că voi știți mai bine sau pentru că voi nu ați reușit și vreți să îi feriți de durerea eșecului. Fiecare are dreptul să-și aleagă propriul drum în viață și fiecare poate să își crească aripile în culorile pe care și le dorește. Lăsați oamenii să viseze, nu e datoria voastră să „îi aduceți cu picioarele pe pământ”.

    Ale mele sunt încă în aer și am ajuns pe la jumătatea visului cu numărul doi, poate mă opresc când ajung la final, poate trec la visul numărul trei pentru că îmi place să fiu o visătoare. Tu cum stai cu visele? 

     

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Câți dintre noi mai au mintea limpede să poată gândi lucrurile așa cum trebuie. Ne lăsăm dusi in vâltoarea vieții amagiti de….toți si toate. O clipa de luciditate poate însemna diferența între succes și eșec al celor pe care suntem datori să-i veghem. Doar educatia poate da valoare vietii noastre.

      +1 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    6 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.