Sunt adeptul mersului la cumpărături pe principiul cazon „punct ochit, punct lovit”. Mă refer la cumpărăturile astea de rutină, de-ale gurii, cum li se mai spune. Procedeul e simplu: iau căruciorul, descind în market şi, în funcţie de aşezarea raioanelor, derulez lista. Uneori e o listă mnemonică, alteori scrisă. Câteodată o mai upgradez cu ceea ce mai observ cu coada ochiului, mă mai întind pe la „fructe şi legume”, dar în rest, conform tacticii prestabilite. În fond, ăsta-s eu, cumpărătorul banal.

Însă, banalitatea se transformă în acţiune în preajma casei de marcat. Trăiesc mici pâlpâiri, începe să lucreze adrenalina. La casa la care parchez eu – indiferent de casa aleasă – musai se găseşte o gospodină sau, mai rău, un cuplu de cumpărători profesionişti. Mă lovesc de ea/el/ei încă de la rafturi, când îmi taie calea, mă blochează, se uită lung şi urât (sau mirat, în funcţie de ce m-am hotărât să cumpăr). Mai bagă un produs în coş, scoate altul, verifică E-urile, termenul de garanţie, producătorul, culoarea ambalajului, rezistenţa acestuia, face raportul dintre preţuri, se raportează la alte magazine, face o poză produsului, dacă e singur/ă, şi o trimite partenerului într-ale îngurgitării. Aceste activităţi intense nu mă deranjează prea mult, dată fiind generozitatea spaţiului dintr-un market. Ei, dar la casă se îngustează spaţiile, cam ca-n tactica lui Mourinho sau Dan Petrescu (pour les connaisseurs). La casă nu mai poţi să tragi pe dreapta, să mergi la produsele scumpe (unde profesioniştii nu prea fac mulţi purici) sau să îţi vezi pur şi simplu de ale tale. Nooo, la casă e adevărata piatră de încercare. Şi, acolo, începe show-ul…

Căruciorul cunoscătorului e plin. Transferul produselor din cărucior pe bandă presupune o nouă verificare riguroasă a fiecărui produs – preț, E-uri, culoarea ambalajului etc. Apar surprizele! „Ioane, dincolo era mai ieftin” (dovadă că replicile bune nu mor niciodată), „Mărie, ăsta are 28% ficat, ălalalt avea 31”, „Da, dar ălalalt era mai scump cu 13 bani”, „Curg tăiţeii din pungă”, „Ţi-am spus să scuturi bine (chestia cu verificarea ambalajului)”, „Fugi şi mai ia un pachet din ăsta că e la 300 de grame, nu 400” ş.a.m.d. Desigur, sunt sute de astfel de replici, aruncate în timp ce biata casieră stă, răbdătoare, dând mărunt din buze sudalme camuflate de masca noastră cea de toate zilele.

Buuuun, ai noştri (m-am hotărât să mă axez pe profesioniştii în cuplu, ăia solo complică mai rău situaţia, fiind şi cu telefonul la ureche) au ajuns la casă. Acolo, unul dintre ei are în mână fie revista cu promoţii, fie cupoanele decupate dintr-o astfel de revistă. În cealaltă mână, telefonul cu „ţ” aplicaţii, de reduceri sau plată. Undeva, la buzunarul cel mai puţin accesibil, mai stă şi un teanc de tichete de masă! Şi, începe o altă rundă de discuţii. „Oooo, dar asta era la reducere”, „Dar de ce bate casa preţul integral şi apoi face reducerea?”, Mai scoateţi două roşii, că n-am ştiut cât cântăresc”, „Sunteţi sigură că puiul e proaspăt?”, „Strugurii sunt dulci?”. Vă asigur că am astfel de „trăiri” cam în opt cazuri din zece. Şi, ca să nu rămân mai prejos, când găsesc câte o pereche de genul mă înghesiu spre ei, mă fac că iau mentosane, baterii sau ce se mai găseşte la raftul ăla special de la casă şi cu un gest discret „cobor” şi vreo două prezervative pe banda cu produsele cuplului. Colo, mai către capăt. Mai pierd cinci minute din viaţă, dar savurez dialogul: „Porcule, pentru cine le iei, cu cine te vezi?!”, „Nesimţito, asta faci când eu sunt la lucru?!” etc., etc., etc.

Asta îmi aduce aminte de dialogul telefonic dintre un tânăr şi prietena sa, în timp ce el asista la o scenă burlescă asemănătoare celei descrise de mine: „Dragă, sunt la market, ce preferi: căpşune sau zmeură?”; „Eşti la raionul «Fructe»?”, „Nu, la casă, la raftul cu D…x”. Semn că DURE-s legile cumpărăturilor.