Răspunsul la întrebarea din titlu nu pune probleme. Ajunge să reflectezi la realitatea eliberării fondatorului WikiLeaks, Julian Assange.

Survenită marți după ce „părțile”, respectiv justiția SUA și Assange, au căzut la „înțelegere”: acesta își va recunoaște vina, mai precis una din cele multe, iar în schimb, având în vedere că a fost privat de libertate de peste zece ani, condamnarea sa nu va însemna și închisoare în continuare.

Va fi liber după aceea, desigur cu anumite condiții, înainte de toate reîntoarcerea în țara sa natală, Australia, unde este deja așteptat la cele mai înalte nivele. Există informații șoptite (scurse?) după care prim-ministrul australian cu nume deosebit de sonor, Anthony Albanese, a avut un rol important în înțelegerea privind soarta lui Assange.

Revin scurt asupra poveștii în sine: Julian Assange a devenit celebru, acum 15 ani, după înființarea WikiLeaks, un site online în care se publicau tot felul de informații – scurgeri-leaks – greu accesibile jurnalismului tradițional, înainte de toate cele care povesteau despre ce se întâmplă în spatele diferitelor decizii politice din SUA. Scandalul a devenit de neoprit după ce Wiki a publicat informații militare clasificate secrete care priveau acțiunea armatei americane în Afganistan.

Foto: X / TPX IMAGES OF THE DAY

Din acest moment Assange a devenit un paria, căutat de serviciile secrete americane. În prima fază s-a refugiat la o ambasadă din Londra, ca în cele din urmă, sub presiune americană, ambasada Ecuadorului declinând poziția sa de până atunci, să fie încarcerat, petrecându-și ultimii cinci ani la o închisoare de maximă securitate din capitala Marii Britanii.

Problema nu este cu Assange în sine, chiar dacă, la o adică, i se pot reproșa anumite chestiuni. Nu și pentru care a fost urmărit în Suedia. Ani de zile, „serviciile” au încercat să îi însceneze diferite „vini” mai puțin politice, cea sexuală fiind, nu-i așa, oricând la îndemână. În cele din urmă justiția din Suedia a renunțat, singura vină a australianului fiind cele care ating libertățile fundamentale atât de prețuite în occident, înainte de toate cea de expresie. Iar prin asta, direct și fără alte cioace, libertatea atât de trâmbițată a presei.

În centrul acestei chestiuni stă, ca să ne înțelegem, noțiunea de secret de stat. Ce este și ce nu este, cine și cum stabilește, la ce folosește și cui. Fiindcă secretul de stat într-o dictatură vizează și rația alimentară zilnică a cetățeanului – cei mai în vârstă de pe aici au experimentat asta pe propria piele -, dar până și în democrațiile clasice, în frunte cu Marea Britanie și SUA, noțiunea nu este foarte clar definită, depinzând de interesele momentane ale celor aflați la putere.

Iar prin asta ajungem direct la esența puterii: deținerea și administrarea unor informații la care muritorul de rând nu poate avea acces. Tot restul, bani, influență, avantaje de tot felul, de aici decurge. Până când noțiunea acestui secret mai sfânt decât cele mitice, religioase, nu este clar și odată pentru totdeauna stabilită, ideea libertății de informație și expresie este o vorbă pentru cei care nu gândesc mai departe de propriile lor interese mărunte.

În momentul în care realizăm asta ne dăm seama și de importanța „afacerii Assange”. El și echipa sa care a fondat în 2006 WikiLeaks tocmai asta vizau: atacau bunkerul de milenii al celor mai protejați decât egalii declarați în legi fundamentale, dar neprotejați când vine vorba de putere.

Acțiunea „obraznică” a celor de la WikiLeaks a arătat fățărnicia societăților care se consideră libere, citadele ale democrației. Doar așa, în treacăt, democrația înseamnă puterea poporului și nu a unei elite cocoțate în frunte pe voturile, „lucrate” și acestea, ale poporului. Iar astfel am ajuns la problema noastră formulată în titlu: cea a libertății presei.

Calitatea și valoarea presei dintr-un loc și timp – e o poveste a ultimelor două secole – ține în principal de trei factori: mediul social-politic în care se desfășoară, susținerea ei de către beneficiari, adică, cititorii, consumatorii de presă și în cele din urmă de calitatea profesională și morală a jurnaliștilor.

Cititorii noștri nu de puține ori ne reproșează lipsa de autenticitate și calitate, indicând aproape exclusiv greșelile jurnaliștilor, fără să țină cont de cei doi factori menționați mai înainte.
Pentru orice eventualitate să stabilim: da, în România – chiar și în Arad – zilelor noastre este democrație și libertate. Dar, din nefericire, una profund coruptă și care, cum e previzibil, face tot posibilul să corupă și presa.

Iar această tendință nu este echilibrată de susținerea cititorilor, presa românească, de când a trecut pe online și aproape unic în UE, este totalmente pe gratis. Iar prin asta dispare diferența dintre presă și site-urile de socializare, înainte de toate FB, cele care pentru o mare majoritate neorientată țin loc de presă.

În concluzie: profesionalismul jurnaliștilor din România este pus la grea încercare, nereușind să compenseze slăbiciunea care izvorăște din cei doi factori menționați anterior.

Tocmai de aceea, calvarul lui Julian Assange, un reprezentant al presei noi, a celei care trece încet, dar sigur de pe hârtie pe virtual, este o poveste exemplară, de mare importanță, de care depinde viitorul presei.
Chiar și a celei de la noi…

PS: Apropo de asta: Putin tocmai a interzis difuzarea în Rusia a peste optzeci de publicații europene, scrise, vorbite și televizate, printre care și trei românești: Digi, Pro TV și B1TV