Povestea asta e mai veche, recuperată de pe fostul meu blog, dar merită reciclată. În acea perioadă a mea în care ascultam radio „twentyfour hours a day, seven days a week”, mi-am dorit foarte mult să fiu și eu băgat în seamă de vreo agenție care efectuează sondaje de audiență radiofonică, astfel încât să fiu cu „sufletul împăcat” că și părerea mea contează. Nu mi-a venit să cred atunci când, acum câțiva ani buni, într-un weekend oarecare, pe la ora 12 (asta însemnând ora la care eu, de regulă, încă îmbrățișez cu pathos perna), m-a sunat o femeie cu o voce dulce și mi-a recitat prezentarea, urmând ca, după OK-ul meu, din ce în ce mai plictisită, să-mi spună că înainte să ascult câteva mostre de piese, trebuie să-mi pună niște întrebări. „Let’s do it”, ziceam, revenind din amorțeală brusc și inevitabil. Prima întrebare mi-a umplut inimioara mică și proastă de fericire și mândrie: „Aveți cumva dumneavoastră, ori cineva dintre rudele apropiate, o funcție într-un organ de presă?”… la care eu, plin de entuziasm: „DA! EU!”. Atât. Vocea blândă s-a schimbat revoltător într-una care a realizat că și-a irosit timpul cu mine și mi-a comunicat repede că „îmi pare rău, în acest caz nu putem continua conversația, o zi plăcută vă doresc, la revedere….” – Bip, bip, bip. Nu de la înjurături, ci de la tonul telefonului. Ba nu, mint. Și de la înjurături. De asta nu-mi mai amintesc, dar blogul meu relevă importantul detaliu că telefonul meu urma să audă ciocnitura la care asista el însuși, având un contact sfidător cu peretele. Dar aveam pe atunci un Nokia din ăla hardcore, 3310, parcă, și n-a avut nici pe dreacu’, dragu’ de el. Însă m-am automăgulit cu gândul că poate acele mostre de piese nu aveau nicio treabă cu sondajele de audiență pentru radiouri, ci mai degrabă cu evaluarea unor piese noi care, în funcție de punctajul total obținut, aveau să intre în heavy-rotation, sau ceva de genul. Bullshit! M-am și bucurat că nu mi-am mai adus aportul la o astfel de prostie.

Peste câteva luni aveam ocazia, din nou, să fiu „audiat” de o altă agenție, tot într-o zi de weekend… la ora 6 sau 7 dimineața! Evident, nu știam pe ce lume trăiesc, darămite să înțeleg o boabă! I-am și zis fetei, încercând din răsputeri să deslușesc diferența existențială dintre vis și realitate, să-mi repete ce-mi zicea că am cam adormit pentru câteva secunde în mijlocul frazei. Îmi spunea din nou, foarte răbdătoare, cu o voce și mai blândă, și mai sexy decât cea de câteva luni înainte, că e de la agenția blablabla și că blablabla… sunt de acord să răspund la câteva întrebări? Am izbutit să pronunț un „DA” hotărât și eram deja pregătit pentru întrebarea-capcană ce urma să-mi fie pusă și de data aceasta: „Aveți cumva dumneavoastră, ori cineva dintre rudele apropiate, o funcție într-un organ de presă?”. Am răspuns ferm și convingător: „Nuuuuu, nu, Doamne ferește, da’ de unde! Presă? Ce presă? Nu știu de-astea, nu-s de aici!”.

Ok. „Putem să începem”. Zâmbeam. „Vă place ciocolata?”… zâmbetul meu s-a metamorfozat într-o formă mai debilă, ce aproape s-a auzit și prin telefon. „Mmmmda…. de ce?!”, întrebam eu, neînțelegând din nou ce naiba se petrece, ce e în neregulă cu lumea asta, și de ce nu-mi dau seama că eu sunt ăla chestionat și nu invers – fata însă era pe fază: „Ce tip de ciocolată consumați cel mai des?” – venea a doua întrebare. Am scos niște bâlbăieli combinate cu un căscat, din care fata-și dădea seama că nu-nțeleg la ce se referă mai exact și voia să mă ajute puțin: „De cacao? De lapte? Cu alune?… așa ceva…”. „Ahhh… ok. Păi… ciocolata amăruie!”. „Bineeee. Care e prima marcă de ciocolată care vă vine pentru prima dată în minte, la repezeală?”. Scurtcircuit. „Cum?… Habar n-am. Oricare!”, am răspuns eu, din ce în ce mai indiferent, dar amuzat de posibilitatea de a ne irosi timpul recicproc la o oră la care nici vaca Milka, nici marmota, nici ursulețul Barni nu se trezesc. Fata devenise cam nervoasă deja, era să constat, la fel cum era să constat că nu era să asist, nici de data asta, la un sondaj la care aș fi vrut eu și că discuția nu mai era distractivă deloc: „Ciocolățica VIS!”. Nu am mințit. Asta chiar există și, cu toate că e cea mai ieftină, gen un leu, e foarte bună. Dar fata nu era prea mulțumită de răspunsul meu. Chiar deloc. Numa’ că nu auzeam zgomotul ăla ce se bagă la concursurile televizate când dai un răspuns cu desăvârșire greșit. „Dați-mi voie să vă prezint noua ciocolată numită….” – despre asta era vorba, deci, în tot acest timp. N-am mai aflat care era noua ciocolată atât de importantă pentru care s-a făcut și un sondaj, fiindcă telefonul meu Nokia atât de rezistent în alte zile mai grele, brusc, s-a descărcat. Încă un sondaj telefonic hazardat, mă gândeam. Dar nu am renunțat să sper. În legătură cu audiențele radio, în legătură cu noii chiloți ieșiți pe piață, n-avea importanță, am vrut (și încă vreau) să fiu sunat din nou pentru astfel de chestii importante pentru țară. Mi-am resuscitat telefonul și i-am dat înapoi un bip.

Sondatu’

PS: Articolul ăsta, de fapt, are un alt rol, trebuie precizat. Nu ne interesează marca de ciocolată preferată de tine, dar ne interesează sondajul la care eu n-am apucat niciodată să particip: „Ce post de radio asculți cel mai des?”, având în vedere faptul că în perioada asta urmează să se facă noi sondaje oficiale în vederea audiențelor radio, valul toamnă-iarnă.