Dragă Moșule,

Știu că primești multe scrisori, mai ales de la copii. Și mai știu că le citești pe toate, că vorbești cu fiecare părinte, așa discret și convingător cum numai matale știi, ca împreună să rezolvați toate cele cerute de copii de la Moș Crăciun. Sau, aproape toate. E drept, nu știu cum faci cu scrisorile celor demult trecuți de vremea copilăriei, așa ca mine, dar îmi spun că merită să încerc. Mai ales că eu, dragă Moșule, nu-ți cer nici bomboane, nici jucării sau hăinuțe, bocanci sau telefon mobil. Patine chiar n-ar avea rost să ceară niciun arădean, deci nu cer nici eu, pentru că știi și matale ce patinoar artificial-natural avem noi, în Arad.

Cam așa cum e bradul din fața primăriei: te uiți la el, apoi la preț, îți spui că-i vreo raritate, adus în zbor de o armată de vulturi protejați prin lege, gata împodobit cu cristale Swarovski și poleit cu aur din Qatar. Apoi afli că-i din plastic, că a fost găsit pe Google și cumpărat ca și cum ar fi fost făcut la comandă. Îți spun drept, dragă Moșule, nu știu cât a costat zidul ăla cu care este înconjurat parterul bradului, nici dacă s-a emis autorizație de construire pentru el, dar precis ascunde ceva prețios. Că prea-i cât casa de înalt. Mă gândesc că, dacă nu-i păstrată acolo, temporar, o parte din comoara lui Decebal, precis or fi puse, la bună păstrare, dovezile simțului estetic care-l chinuie pe primar și pe sfătuitorii lui. Simț estetic, dragă Moșule, nu bun simț, că de unde nu-i, nici matale nu poți cere.

Și, în caz că ai vrea să-l întrebi ceva serios, să nu crezi că-ți va răspunde la vreo nelămurire. Tot ce face el este perfect și de-aia nici nu știe ce-s alea nelămuriri. Noi, ăștia mai proști, cum ne cred el și-ai lui, mai avem îndoieli, nelămuriri, dar nu și el, dragă Moșule. El, geniul, și-a descoperit, de când a ajuns primar, darul certitudinii. Și vocația muțeniei de lebădă vieneză. Dar, tot răul înspre bine, cum se zice. Dacă ești, cumva, obosit de-atâta drum, te poți odihni în liniște lângă zidul cel înalt de sub bradul din plastic, pentru că nu-i țipenie de om pe-acolo, decât din pură întâmplare, ceva trecători care scurtează drumul. Nici măcar „jăndarii” locali, așa că să-ți păzești bine sacii cu jucării, că prin Arad se întâmplă multe. Știi, Moșule, cam așa se face pe-aici: se cheltuie mult pentru lucruri care nu interesează decât pe cei ce le-au cumpărat.

Un Târg pustiu ca o bibliotecă sătească și iluminat că o scenă dintr-un film de groază

Mai știu și că-ți plac târgurile de Crăciun. Pentru că e multă lumină, multe dulciuri pentru copii, miros plăcut de vin fiert, de cârnați fierți, de castane coapte și, mai ales, multă lume și la fel de multă veselie. Așa am văzut că este prin alte părți ale lumii. Avem și noi unul – deocamdată doar unul, pentru că ți-o fi spus Moș Nicolae că aici a fost pus pe drumuri între Primărie și Consiliul județean, de s-a luat bietul Zoli Lovas cu mâinile de cap.

Până la urmă, Marini și Călin și-au făcut damblaua ca doi mari oameni politici: decât să pună mână de la mână, din banii noștri, și să dea copiilor câte-un pachet mai plinuț, au dat fiecare câte unul anemic. Câștigați au fost doar Falcă (îl mai știi, nu-i așa, Moșule?) și conducătorii de facto ai Primăriei (Toma, zis și „Troti localul”) și Consiliul județean, devenit secție a Zonei libere Curtici (Ando, zis și domnu’ doctor, director, președinte, consilier euro-personal). Pentru că ei n-au dat nimic și au lăsat măgăreața să pice în capul celor doi cu damblaua.

Și-ți ziceam, Moșule, că a făcut primarul și-un târg, nu doar un brad din plastic. Nu putem zice că n-a făcut, că am fi răi și n-am mai merita cadouri de la matale. Dar, mai ții minte vacile alea japoneze, Kobe, a căror carne se vinde cu 1000 de euro kilogramul? Dar strugurii ăia, tot japonezi, Ruby Roman, ce se vând la boabă, nu la ciorchine, de scumpi ce sunt (cam 25 de euro boaba)? Dacă n-ai auzit, ai ocazia să vezi așa ceva la Târg – îmi tot vine să zic „târgul nostru”, dar nu-i nici al nostru, nici pentru noi.

Bine, nu chiar vacile și strugurii pomeniți, doar prețurile aferente. E drept, în lei, nu euro. Vinul fiert, Moșule, deși parcă-i din ăla de pe vremuri (când ți se spunea Gerilă, nu Crăciun), de-i spunea „vin de colectiv”, îndulcit cu zahăr, are un preț de parcă ar fi Ruby, bob cu bob, iar preparatele „tradiționale” parcă-s făcute din carne de porci Kobe, crescuți pe fond muzical elevat-relaxant (preclasici, poate și Albinoni, exclus Wagner, Berlioz și toți Salamii) și hrăniți cu urlău din perle de cultură. Un fel de Luvru în aer liber și întuneric. Pentru că nici lumina nu-i ca-n alte părți. Iar dacă te aventurezi spre căsuțe și târgarii devin insistenți, fă ca noi și zi-le că ții post și conduci – te vor crede, doar ești Moș Crăciun.

Oricum, dragă Moșule, îmbulzeală mare la Târgul ăsta, cum n-a mai fost până acum în niciun an – într-o seară am văzut chiar un imens grup de mai mult de trei persoane la o casuță, dar până să scot aparatul de fotografiat a și plecat… S-or fi grăbit să revadă a cine știe câta oară, filmul „Singur acasă”, pentru că, de fapt, asta-i cea mai mare realizare a mai-marilor orașului: să ne țină în case, plictisiți privitori la tv ai celei mai uzate comedii, după trista realitate născută din aroganța de mic borfaș cu care se fac, mai nou, toate în Arad.

Dar să știi, Moșule, că nu ți-am scris ca să-i pârăsc pe nenea ăștia sau pe alții ca ei, ajunși în vârful bucatelor și în fruntea unor colectivități. De ce i-aș pârî? Eu știu foarte bine că în viața asta, liberală, cocoșită acum cu cea pesedistă în speranța că va fi mai lungă, nu vor păți nimic. Dincolo însă, chiar nu se știe ce și cum va fi pentru ei. Că au fost atâția care s-au crezut eterni în frunte.

Câțiva dintre nenea ăștia, oarecum mai religioși în anii pre-electorali, au avut ceva revelații că furtișagurile și toate celelalte nenorociri comise în lumea asta, vor fi plătite, într-un fel sau altul, de urmașii lor. Așa că, într-o disperare mistic-electorală au trecut la alte religii, mai permisive, deși botezul n-are nimic de-a face cu blestemul. Or, ăsta-i blestem, să știți, măi, nenea. Bine, Ghiță, bine, Căline, bine, Peti, Marini și alții, numai să nu spuneți că n-ați știut.

Să mă ierți, Moșule, iar m-am luat cu altele în loc să-ți spun de ce ți-am scris scrisoarea asta. Dragă Moșule, nu știu dacă prin sacul cu cadouri ai și ceva sănătate de dat, dar dacă ai, dă-le cât poți tuturor celor aici numiți și celor nenumiți, fie că sunt politicieni, fie afaceriști legați în furtișaguri cu politicienii – se știu ei care sunt. Că ei sunt prea fixați pe strâns putere și averi, și la sănătate nu se prea gândesc. Or, dragă Moșule, pentru ce au ei de plătit, au nevoie de multă sănătate să le poată duce pe toate. Iar dacă nu vor apuca să plătească acum, tot dă-le sănătate, ca să vadă cum plătesc urmașii în locul lor.

Dă-le, Moșule, și înțelepciune, dacă ai, cumva, prin sac. Atâta cât să înțeleagă cât de important este să nu facă toate de capul lor și după gusturile lor îndoielnice. Cât să învețe să se lase sfătuiți de cei ce se pricep, care au consumat pe studiu minim 10 mii de ore necesare unei specializări adevărate într-un domeniu, după cum susțin oameni mai deștepți ca mine. Cât să înțeleagă diferența dintre bine și rău. Bine și rău general, nu personal.

Și mai dă-le… De fapt, dragă Moșule, m-am răzgândit. Nu le mai da nimic. Tare mă tem că ar fi o pierdere de vreme și ar fi păcat ca din cauza ăstora să nu ajungi la toți copiii. Lasă-i pe numiții și nenumiții ăștia în plata Domnului, că va ști El ce să facă cu ei. Cel puțin așa sper, dragă Moșule, așa sper.

Totuși, dacă îți mai rămâne timp, după ce împarți cadourile la toți copiii, dă-le un pic de curaj și înțelepciune procurorilor și judecătorilor. Că prin ei se poate face „plata Domnului”. Doar prin ei. Acum, votul nu mai ajunge, pentru că nu mai avem pe cine-l da.