România-Germania, părinții asupritori și școala care-o ia înaintea elevilor

    de Eugenia Crainic | 16 octombrie 2020, 12:41 PM | Blogul Special Arad | Recomandările editorilor

    3

    (foto: Andrea Piacquadio / Pexels.com)

    Un văr de-al meu, nevoit să emigreze în Germania, s-a prezentat, la nici două zile de când a pus piciorul pe pământ nemțesc, la școala de cartier, să-și înscrie fata în clasa a șaptea, în România fiind în aceeași clasă. Fata, cum inclusiv în țară fusese la clasele cu predare în limba germană, nu avea emoții că nu va fi admisă exact în clasa a șaptea și nu într-una inferioară, cum se mai proceda uneori, atunci când emigrau copii care nu cunoșteau limba țării de adopție. Zis și făcut. Se duce văru-meu cu nevastă-sa la școală, fiind întâmpinați de un consilier pe probleme de înscriere. Li se spune ce clase sunt, câte sunt, apoi cei doi predau actele fetei, inclusiv foaia matricolă din țară – plină de note de zece – la care însă consiliera se uită fără interes. Îi țintește apoi peste rama ochelarilor și-i întreabă în ce clasă doresc să-și înscrie copila, având posibilitatea să o înscrie fie la o clasă din care să ajungă în clasa a douăsprezecea și să dea bacalaureatul, fie într-una care să o ducă în casa a douăsprezecea fără posibilitatea de a da bacalaureatul, fie într-o clasă care să o ducă până la capăt și să-i dea posibilitatea să facă o meserie. Fără să respire, ai mei au zis că vor musai în clasa cu finalizare spre bacalaureat, întrucât fata lor va da la facultate după absolvire și nu la orice facultate, ci la medicină. Auzind acestea, consiliera s-a întunecat la față. Și-a dat jos ochelarii, i-a așezat pe masă, a pus mâna pe telefon și a solicitat, pe dată, prezența directoarei școlii, a psihologului școlii și a unui jandarm (cine știe cum de era pe-acolo și jandarmul). Biroul s-a umplut ochi. Cum rudele mele știau limba germană, au înțeles imediat că e groasă. Estimp, adunarea asta, privindu-i cu ochi de gheață, le reproșa celor doi in corpore, prin vocea unică a directoarei școlii, că-și abuzează copilul. Că nu e dreptul lor să decidă pentru copil. Că nu e cușer să hotărască ei că fata va merge spre clasa cu finalizare cu bacalaureat, pentru a putea, mai apoi, să dea la medicină. Că acel copil are DREPTURI și că nu au EI voie să-i traseze viitorul, fiind la latitudinea copilului ce va face cu viața lui. Și o țineau toți langa, în aceeași manieră, cum că soții greșesc, că vor fi supuși unor ședințe de consiliere în prezența unui psiholog, că li se va explica de ce nu este în ordine să traseze destinul copilului și apoi, dacă nu vor înțelege că greșesc, vor fi luate măsuri mai drastice. Ca să nu mai sublinieze și faptul că fata are note mult prea mari pentru un copil de clasa a șaptea și că notele de zece pe linie denotă o presiune imensă și constantă care s-a exercitat asupra copilului, presiune pe care ei au de gând să o demonstreze și dezamorseze. Văru-meu se uita la toată lumea și nu-i venea să-și creadă ochilor. Mai voalat, așa, a întrebat și el de ce-ar fi greșit să-și îndrume fata spre un viitor bun, că doar are 13 ani și ce știe el, copilul, la 13 ani, ce e mai bine pentru el… Auch! Greșeală fatală. Iar a sărit adunarea pe el, vociferând, de data aceasta, fiecare dintre cei prezenți în parte. După ce au fost apostrofați în fel și chip, cei doi au fost scoși din birou și a fost chemată fetița, care aștepta într-o cameră alăturată, spre a fi intervievată de conducerea școlii și psiholog. Nepoată-mea, o fată extrem de educată și care a citit, până la 13 ani, vorba ei, „câte-o carte pe săptămână”, i-a convins într-o jumătate de oră pe cei care îi testau gradul de „asuprire” la care ar fi fost supusă în țară, fiind „forțată” să învețe exclusiv de zece, că nici poveste să fi fost obligată să facă ceva și că, dacă își dorește să facă medicina cândva, e doar pentru că sora ei mai mare, care reprezintă un model pentru ea, e studentă în anul întâi la această facultate.

    Cum-necum, comitetul de primire a ieșit din încăpere și a decretat în fața părinților consternați că au un copil cu apucături de geniu și că fata va fi propusă pentru o a patra clasă existentă în școală, anume, într-o clasă unde sunt educați copii care știu mult mai multe decât prevede programa pentru vârsta lor. Familia a răsuflat ușurată. Cât despre fată, chiar în clasa de „genii” fiind, a mai ațipit, temporar, la câte-o materie, în țară trecând prin materia predată acolo la clasa a șaptea/a opta cam prin clasele a patra/a cincea. A reușit să ia și acolo note de zece unele după altele, fără să-i mai fie acuzată familia de asuprire, mai ales că erau și vizitați acasă inopinat de un psiholog și un jandarm, aflându-se într-un soi de acțiune de supraveghere, care să constate sigur-sigur că fetița nu e asuprită și nu e pusă cu sila să învețe. Bineînțeles, au renunțat curând la idee, mai ales că rudele mele lucrau într-un restaurant și plecau de acasă când venea fata de la școală, revenind abia seara târziu și fiind, deci, imposibil ca cea mică să fie împinsă să învețe cu de-a sila.

    M-a urmărit mereu povestea lor. Nu mai știu (nevorbind nemțește) cum se numeau exact tipurile acelea de clase din care unele te duc spre bacalaureat, altele doar spre finalizarea liceului, fără bacalaureat, iar altele exclusiv spre o meserie. Îmi amintesc însă exact relatarea lor și groaza pe care au simțit-o, câteva săptămâni bune, când erau călcați de tot felul de autorități, al căror rol era acela de a verifica dacă fata nu e abuzată intelectual. Cumva, îmi aduc aminte de situația lor ori de câte ori îmi cere fiică-mea s-o ajut la câte-o materie. Îmi aduc aminte exact că în urmă cu 40 de ani am învățat ecuații cu o necunoscută prin clasa a cincea, a șasea. Acum se învață în clasa a treia. La limba și literatura română am auzit despre genuri, timpuri, părți de propoziție sau părți de vorbire abia în gimnaziu. Acum, copiii aud despre existența lor încă din clasa a doua. Ceva însă ce a rămas la fel e doar dorința majorității părinților, de atunci și de acum, să-și vadă copiii doctori, ingineri sau profesori, risipind pentru asta energie nemăsurată și făcând eforturi financiare nelimitate, angajând meditatori și trimițându-și copiii la cât mai multe activități extrașcolare posibile. Nici azi nu știu dacă nepoatei mele i-a venit ușor să termine liceul în Germania cu nota zece și să intre la medicină, acolo, fără nici cea mai mică problemă, fiind „de vină” debutul ei școlar, adică cele șapte clase petrecute în România, în care a evoluat cât un copil de clasa a noua (sau mai mult) din Germania sau învățământul liceal din Germania, croit în așa fel încât i-a dat libertatea să învețe țintit, exact spre ce-și dorea ea să facă, fără presiune și fără materiile gen „balast” de care în țară nu scapă nimeni până în ultima zi de școală. Și mă preocupă toate astea cu atât mai mult cu cât am un copil de zece ani, care îmi spune cu cea mai nonșalantă voce din lume, că vrea să devină astronaut (e deja a multa opțiune de când e capabilă să se exprime), prima fiind „musafiră la fratele meu mai mare”. Adeseori, parcă îmi doresc enorm pentru ea să poată trăi o viață în calitate de musafiră, în special când scoate pe masă, zilnic, câte patru materii mari și late, care-i consumă, încă de pe acum, după-amiezi întregi de muncă și concentrare. Cu siguranță, stând lângă ea și ajutând-o să priceapă ceea ce copiii din Germania fac la școală abia peste doi sau trei ani, m-aș înscrie, cu siguranță, pe lista asupritorilor clasici de copii. Și aș înfunda oarece clinică de psihiatrie, să mi se bage mințile în cap.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. logica putreda:
      daca-i asa cum scrie in articol ca in RFG copiilor de 13 ani li se recunoaste competenta de a-si hotari viitorul dar li se refuza o banalitate: dreptul de vot

      alta logica:
      intr-o zi, acum vreo 40 de ani, mama il intreaba pe nepotul (clasa a 3 – a) cantorului: “ma’ Ioane, ce vrei sa te faci cand vei fi mare ?”
      Ioan, fara sa stea pe ginduri: “o zis Taica, ca io, popa, si el, cantor, s-a noasta-i biserica”

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    7 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.