700 de case, 800 de locuitori, Schimonydorf (Satu Nou / Simonyifalva) este un sat din regiunea Crișurilor. A aparținut Regatului Ungariei, dar, după bătălia de la Mohács din 1526, a căzut sub controlul Principatului Transilvaniei, căruia i-a aparținut până la compromisul austro-ungar din 1867. Regiunea Crișurilor cuprinde județul Bihor, precum și regiuni din județele Satu Mare, Sălaj, Arad și Hunedoara. Cei aproape 1.000 de germani de acum din regiunea Crișurilor sunt organizați în Forumul Regional Transilvania de Nord al Forumului Democrat al Germanilor din România. Numărul total al germanilor din România este actual mult mai mic. Conform recensământului din 2021, în țară locuiau 22.907 germani, dintre care 0,72% locuiau în județul Timiș, 0,69% în județul Sibiu, 0,49% în județul Arad și 0,35% în județul Brașov.

„Aștept cu nerăbdare să văd priveliștea care mi se desface când părăsesc satul. Dar, dintr-o dată, ceața începe să se strecoare peste tot. Devine din ce în ce mai densă până când aproape nimic nu se mai vede. Cu toate acestea, ne întoarcem în Germania. Mașina noastră iese încet din sat. Știu că nu merită. Cu toate acestea, trebuie să mă uit înapoi încă o dată. Dar nu mai văd nimic. Ceața se lasă și ascunde totul. E ca și cum ar spune: «Dacă vrei să revezi Schimonydorf-ul, trebuie să te mai întorci». Dar numai Dumnezeu știe când se va întâmpla asta”.

Am scris asta într-un eseu de călătorie în iulie 2001 în ziarul „Banater Post” din München. Iată-mă întors acum și, într-adevăr, acum priveliștea este frumoasă. Au trecut douăzeci și doi de ani între cele două vizite ale noastre. Pe atunci, părinții mei erau cu mine, acum însă ei mă privesc de sus. De data aceasta, partenera mea, Gerti și nepotul ei, Virgil, sunt cu mine, el fiind cel care ne va duce cu mașina lui la destinația mea de vis din nord-vestul României.

Ajunși în Arad, traversăm râul Mureș, care separă Banatul de regiunea Crișurilor și de Transilvania.

Satu Nou este numele localității în limba română. Există 42 de sate cu acest nume în toate județele țării, dar doar unul Schimonydorf. Maghiarii îl numesc Simonyifalva după baronul Stephan Ludwig Simonyi. Membru al Reichstagului și ministrul Comerțului, cel care a fondat satul pe domeniul familiei în 1882 în Regatul Ungariei de atunci.

Un an mai târziu au sosit primii coloniști germani din comitatul Arad și din Banat, precum și maghiari din zona Békéscsaba-Elek. Atunci au venit la Schimonydorf, la sud de Crișul Negru și la est de orașul maghiar Gyula. Așadar, această așezare a fost înființată exact acum 140 de ani.

Erzsi, fiica verișoarei mele Elisabeth, ne așteaptă. După primirea cu brațele deschise, pentru că vremea amenință să se schimbe, ne îndreptăm direct spre Crișul Negru.

Crișul era râul visurilor mele din copilărie și așa rămâne și astăzi. În satul meu natal, Großjetscha (Iecea Mare), din Banat, nu exista plajă, pârâu sau altă posibilitate pentru înot. Așa că abia așteptam pe atunci să-mi vizitez bunicii din regiunea Crișurilor, din Schimonydorf, unde s-a născut tatăl meu, în vacanțele de vară. Mergeam până la râu cu o căruță trasă de cai. Ce distracție era, se distrau atât oamenii, cât și animalele, în acele zile fierbinți, în apa rece.

Acum sunt curios: oare mă va mai recunoaște Crișul după o absență atât de lungă?

Parcurgem cei șase kilometri cu un jeep, și asta e un lucru bun. Pentru că acum nu am fi putut merge ca înainte cu o căruță trasă de cai. Cei care ar trebui să se ocupe cu asta nu au cosit încă iarba înaltă de un metru de-a lungul râului. Traversăm ultima secțiune a digului înconjurați de un peisaj neatins. Un fazan colorat se ridică de la pământ în aerul cristalin, o căprioară grațioasă ne traversează calea, verdeață luxuriantă cât cuprinde ochii. Natură pură!

În sfârșit, găsim un loc unde să părăsim digul. Și apoi îl văd: Crișul Negru. Dar nu mă pot apropia de apele sale puțin adânci, așa cum făceam înainte, deoarece malul în pantă este năpădit de vegetație și alunecos. Curge încet, ca întotdeauna. Își merită numele, este chiar negru, arată de parcă ar purta un văl de doliu. Asta însă nu diminuează bucuria revederii. Liniștea din jurul râului este palpabilă. Nu schimbăm niciun cuvânt, rămânem tăcuți, savurând momentul.

Crișul Negru a fost întotdeauna bun cu familia mea.

Acum 78 de ani, în timp ce fugea de deportarea la muncă forțată în Uniunea Sovietică, tatăl meu se lovea de gheață și totuși a reușit să ajungă la mal doar în ultimul moment, complet ud și pe jumătate înghețat.

O altă poveste persistă în sat de decenii, iar șoferul jeep-ului, neavând încă nici cincizeci de ani, o cunoaște: tatăl meu și fratele acestuia, Andreas, își aruncau plasele în Criș noaptea, unul supraveghind în timp ce celălalt trăgea un pui de somn. Deodată, tata a văzut o plasă legănându-se violent înainte și înapoi. Nu a reușit să o tragă la mal singur. L-a trezit pe unchiul meu și împreună au reușit să scoată un somn uriaș la mal. Era atât de mare și de greu încât au fost nevoiți să-l care în sat cu o căruță și au oferit multă carne tuturor din carnea lui ușor dulceagă.

Gândurile mele revin în prezent. E timpul să ne luăm rămas bun de la Criș. Nu e ușor nici pentru el, nici pentru mine. Dar las în urmă multe amintiri frumoase pe malurile sale noroioase. Ne vor lega pentru totdeauna, ca o legătură invizibilă. „Kreisch” poate înseamna și plâns ” în anumite contexte. Și uite acum, îmi ia cu ea o lacrimă de la butonieră în drum spre Tisa, de acolo spre Dunăre și tot așa, mai departe spre Marea Neagră.

Ne întoarcem în sat. Bunicul meu, Franz, a venit la Schimony, așa cum îl numesc localnicii, cu părinții săi pe când era mic copil din Bogarosch (Bulgăruș) în Banat. Apoi, în tinerețe, s-a dus în America, unde a câștigat bani frumoși ani de zile la un depozit de textile din New York. S-a întors, a cumpărat zece juguri cadastrale de pământ, a construit o casă, s-a căsătorit cu o femeie cu unsprezece ani mai tânără decât el și a avut 14 copii în 23 de ani, dintre care doisprezece au crescut mari, printre ei fiind și  tatăl meu.

Ne apropiem de casa părintească. În mintea mea îl văd pe bunicul stând pe banca lungă de lemn dintre salcâmi, cu o pipă într-o mână, învârtindu-și vârfurile mustății cu cealaltă. „Sefi, vine Helmut”, o striga el pe bunica mea Sofie în curte. Și Helmut venea regulat în fiecare vacanță de vară, să stea cu unchii și cu mătușile chiar și când bunicii lui nu mai erau în viață. Acum, dintre copiii împrăștiați peste tot în lume, niciunul nu mai este în viață.

Banca din fața casei a dispărut și ea, locul e gol. Odată, vibra de viață. Cu atâția urmași, mâncarea trebuia gătită la cazan. Era cea mai mare familie din sat.

A mai rămas un singur copac care a supraviețuit toate furtunile timpului și a a participat la viața vibrantă a casei și grădinii acum abandonate: prietenul meu, nucul. Stă în hambar, are peste o sută de ani și aproape douăzeci de metri înălțime. Vreau să-l mângâi și să-l îmbrățișez, dar nu pot. Totul este încuiat. „Bun venit”, par să-mi șoptească frunzele sale cu bucurie la ureche. În sfârșit, cineva pe care încă îl cunoaște. Îi fac cu mâna la revedere.

Apoi ne plimbăm pe străzile unui sat pe moarte, unde jumătate din case sunt goale, câteva s-au prăbușit. „Lipsesc străzi întregi”, spune primarul Tiberiu Haász. Acum știu de ce Crisul Negru poartă o panglică de doliu. Patru germani (trei femei și un bărbat) încă locuiesc în Schimonydorf, cei mai mulți sunt maghiarii și câțiva români. Numărul cel mai mare de germani a fost în 1890, fiind atunci aproape cinci sute la număr.

Majoritatea au murit ori s-au mutat în lumea largă, așa cum și familia mea a plecat în șase țări pe trei continente.

***

Helmut Heimann (67 ani) s-a născut la Iecea Mare (jud. Timiș). Din 1984 până în 1990 a fost redactor la ziarul de limba germană Neue Banater Zeitung din Timișoara care apărea în judelele Timiș, Caraș-Severin și Arad, relatând mult despre UTA și Strungul (fotbal și handbal). După revoluție a emigrat, în 1990, cu familia în Germania unde a lucrat, din 1991 până în 2013, la ziarul BILD,  cel mai mare ziar din Europa, cu un tiraj de 4,5 milioane de exemplare. La BILD a fost primul redactor cu cetățenie română. Din 2013 este freelancer, având și un blog: heimanns-blog.online. A scris și o carte despre mari sportivi de origine șvabi dunăreni: Johnny Weissmüller, Ferenc Puskás (Purczeld), Jupp Posipal, Josef Petschovszky, Josef Leretter, Hansi Müller, Helmut Duckadam si alții. Locuiește la Stuttgart.

Reportajul de mai sus din 2023 a apărut în șapte publicații de limba germană.

Traducere: L.N.

Citește continuarea reportajului aici: Reîntâlnire la Crișul Negru, după 22 de ani, cu trecutul (II) · Special Arad.