Intrarea la un festival, mai ales la Sziget, unde punctele de acces sunt limitate la cele două poduri, H și K, e ca un fel de prognoză meteo, dar nu pentru vreme, ci pentru starea de spirit a insulei. (Pentru cei curioși, literele H și K ar putea implica existența unor poduri A, B, C, etc. Deși bănuiala ar avea un anumit fundament logic, și chiar istoric, insula fiind în trecut un șantier naval, nu este vorba de o numerotare, podurile și-au primit numele datorită structurii fiecăruia, cu elemente similare literelor în cauză.)

În ceea ce privește vremea însăși, a fost bună în toate zilele de până acum. Chiar dacă erau peste 30 de grade, nu a revenit arșița săptămânilor precedente, iar seara, temperatura cobora îndestul încât să răcorească insula, fără să dea însă prea multe bătaie de cap szitizenilor, o geacă subțirică rezolva problemele celor mai friguroși. Zilele calde cu nopți reci sunt cele mai periculoase la un festival: mulți calculează greșit grosimea hainelor de care vor avea nevoie seara, sau pur și simplu le e lene să le poarte după ei toată ziua. Anii cu astfel de zile au și cele mai multe cazuri de „szikness”, faimoasa răceală care răpune mulți festivalieri. Anul acesta, din acest punct de vedere, pare de bun augur.

Foto: Iulia Notaros

Nu a menționat încă praful, vor spune cititorii fideli ai misivelor de pe insulă. Praful este, a fost și va fi. Trebuie însă subliniat faptul că organizatorii s-au adaptat noilor condiții climatice, și „managementul prafului” evoluează la fiecare ediție. Anul acesta, nici o zi nu a fost intolerabilă din acest punct de vedere. Căile de acces și zonele scenelor sunt udate în permanență, iar în zonele mai periferice, covorul de iarbă și copacii scad la rândul lor intensitatea prafului. Pentru a ameliora și mai mult situația, organizatorii s-au înțeles cu administrația locală în ceea ce privește forarea unui puț pe insulă, care va deveni sursa principală a apei nepotabile în timpul festivalului (în prezent aceasta fiind Dunărea), și va fi folosit pentru irigarea insulei în restul anului.

Foto: Iulia Notaros

Un sfat util pentru cei alergici la ambrozie: chiar dacă nu este foarte mult praf, nivelul polenului acestei plante e din ce in în ce mai ridicat în zona Budapestei în această perioadă. O mască chirurgicală sau FFP2 ajută foarte mult la reducerea simptomelor, fapt testat de fotograful Special Arad pe propria sa piele.

Revenind deci la atmosfera generală reperată de pe pod: miercuri a fost lume multă, cu mulți fani cu brațele și gâtul vopsite în cenușiu. Ei au fost fanii Twenty One Pilots, în mod evident headlinerul cel mai popular al acestui an. Joi a fost lume ceva mai puțină, cu multe fete cu rochii vaporoase și coronițe de flori în păr. Ele au fost fanele Florence and the Machine.

Florence and the Machine. Foto: Kuntay Bahtiyar

Vineri a fost lume și mai puțină, dominând tricourile negre, țintele și bocancii. Ei au fost fanii Bring Me The Horizon – cu siguranță cel mai de nișă headliner, însă organizatorii și-au ținut astfel promisiunea de a avea și trupe rock pe Scena Mare. Cei panicați de lipsa DJ-ului din oferta de headlineri pot răsufla ușurați: sâmbăta a fost încheiată de Skrillex.

Voi fi onestă: am văzut puțin din Twenty One Pilots și Bring Me the Horizon. Apreciez că ambele trupe au venit cu un show foarte bine pus la punct și au fani dedicați, pentru care cele două concerte vor rămâne momente memorabile din viața lor. Materialele foto si video de pe rețelele de socializare atestă acest fapt, nu ratați înregistrările cu Ákos, băiatul de la security care a fost invitat să cânte pe scenă cu Twenty One Pilots. Pentru mine, însă, au fost semnalul de a mă retrage la scene mai mici, să nu ocup loc acolo unde nu-mi fierbe oala. Pe Florence and the Machine am mai vazut-o în trecut, fapt care a devenit problematic: dacă nu ești printre fanii din primele rânduri, pentru care fiecare show al artistei e un ritual de exorcizare, concertele pot deveni puțin monotone și repetitive. Se schimbă rochia, inevitabil superbă, dar melodiile se succed fără evenimente cu adevărat memorabile. Pe final, cu cea mai bună intenție, Florence își roagă fanii să-și lase deoparte telefoanele și să salte în aer, într-o mișcare eliberatoare. În stânga mea, o fană în scaun cu rotile, a ezitat, apoi și-a lăsat telefonul pornit. Pentru ea, micile filmări, cu care nu deranja pe absolut nimeni, au o valoare sentimentală imensă. Și, nu-i așa, nu avea, din păcate, cum să salte. Foarte puțini ne-am gândi la asemenea detalii, dacă nu eram lângă fata în cauză, probabil nu o făceam nici eu. La Sziget sunt însă multe persoane cu dizabilități, integrate extraordinar de bine în ritmul unui festival cu zeci de mii de oameni. Pare o utopie, dar nu este, dacă vrea, o comunitate poate să fie atentă la toți membri ei, și să le dea șansa să participe, împreună, la aceleași evenimente, fiecare în felul său.

Melina. Foto: Iulia Notaros

Cum am mai spus-o și în trecut, adevăratele comori ale insulei sunt dincolo de Scena Mare. Anul acesta a fost parcă și mai spectaculos în această privință decât alții. În timp ce puhoiul era la Twenty One Pilots, pe scena The Buzz, dedicată în principal artiștilor în ascensiune, un public mic dar inimos a văzut-o pe Melina, o grecoaică ieșită parcă din epopeile antice, cântând muzică tradițională din mai multe regiuni ale Greciei, actuale și istorice, inclusiv în dialectul turc din regiunea Trapezunt – astăzi Trabzon, ah, echipa unde s-a transferat Salah, a oftat un fan Liverpool din public. Tot pe scena The Buzz au fost nebunii de nedescris la croatul Baby Lasagna și la nemțoaica Ikkimel.

Baby Lasagna. Foto: Kuntay Bahtiyar

Ikkimel. Foto: Kuntay Bahtiyar

Pe Baby Lasagna lumea îl cunoaște mai ales datorită locului doi obținut la ediția din 2024 a Eurovisionului, cu o melodie despre un băiat care pleacă din satul natal și îi e dor de pisica lui. Dacă vă vine să nu-l luați în serios după această introducere, vă înțeleg. Talentul lui constă tocmai în onestitatea cu care își asumă rolul, energia absolută pe care o investește în melodii de euro-trash-rock, un fel de limbaj comun al continentului, un deget ridicat establishment-ului muzical dominat în mare măsură de artiști britanici și americani.

Muzica și prezența lui Ikkimel sunt și mai provocatoare: îmbrăcată în mai nimic, solista cântă despre lumea cluburilor din Berlin, cu toate accesoriile acesteia: alcool, droguri și sex. Un tehno dement, care-ți bubuie până în baierele ființei, cu versuri aiuritoare în germană. O fată privea transfigurată concertul și repeta: e cel mai îngrozitor concert din viața mea și, pur și simplu, nu pot să plec. Tot pe The Buzz (scena anului, probabil) și-a trimis și Serbia concurentul de Eurovision, Luke Black, al cărui sound seamănă destul de mult cu cel al lui Baby Lasagna. Iugoslavia nu va muri niciodată, nu-i așa? Doar că Luke, spre deosebire de croat, nu a avut show pirotehnic, să nu uităm niciodată câte se pot obține din bani europeni.

Luke Black. Foto: Iulia Notaros

Și, surpriză, tot pe The Buzz a cântat belgianca Sylvie Kreusch, un fel de Florence de la Aldi (supermarketul de serviciu al festivalului, folosit pentru toate glumițele de acest gen), care, dacă ar fi din Anglia sau SUA, ar fi probabil și ea pe Scena Mare, și ar suna din ce în ce mai generic.

Pe scena Revolut, a doua ca mărime, găzduită de un cort deschis pe lateral, care permite accesul unui public numeros, a concertat Natasha Beddingfield, care, după numărul de fani prezenți, putea lejer să concureze cu headlinerii. Cu o voce și o prezență scenică impecabile, Natasha și-a cântat hiturile și niște coveruri bine alese (Portishead, Prince). Dacă veni vorba de Prince, americanul DeWayne pare reîncarnarea acestuia, cu un strop de Lenny Kravitz să fie și mai bună rețeta.

Natasha Beddingfield. Foto: Iulia Notaros

DeWayne. Foto: Iulia Notaros

Alte surprize plăcute au fost englezoaicele de la Alt Blk Era, două surori debordând de energie punk, și franco-haitiana Naika. Franco-haitiană e puțin spus, vă las să studiați singuri originile complexe ale Naikăi, care sunt perfect transpuse în muzica ei care transcende genuri de la pop la soul și world music. Nation of Language, reprezentanți puțin întârziați ai post punk-ului tipic new yorkez s-au descurcat excelent după-masa devreme, cu un show puternic și coerent – spun eu, ca fană a acestui gen, bănuiesc că pe la bar fanii Bring Me The Horizon își sorbeau berile zdrobiți de lehamite.

Anul acesta a revenit și scena dedicată artiștilor maghiari, sponsorizată de Budapest Park, alt proiect de imens succes al proaspăt revenitului patron Károly Gerendai, unde am evitat cu grijă Tankcsapda. Din nou, pur și simplu nu sunt genul meu, plus am rămas cu sechele din perioada în care inevitabil cântau în deschiderea unor trupe care-mi plăceau, vremuri când stăteam și eu lipită de gard pentru un Placebo sau The Killers. În toamnă mă duc din nou la Placebo. Mi-am luat loc în spate, cu acces rapid la bar și toaletă. Timpul nu cruță pe nimeni. Revenind la scena Budapest Park, aici i-am prins pe Péterfy Bori and Love Band, descrisă de un fan ca varianta maghiară și cerebrală a lui Lady Gaga, și pe Kolibri, un băiat drăguț care cântă un pop melodic despre viața de zi cu zi a Budapestei.

Biffy. Foto: Iulia Notaros

Sigrid. Foto: Kuntay Bahtiyar

Am fost și la Scena Mare, dar fără niciun impact major. Showuri precum cele ale unor Biffy Clyro, Lewis Capaldi sau Sigrid au fost corecte dar nu remarcabile. Poate e și o problemă de context – multă lume e sau venită pentru headliner, sau în trecere, spre alte scene și alte aventuri. Am bifat însă cu plăcere un element nelipsit al festivalului. În anul domnului 2026, în loc să trimită un mesaj, o doamnă răcnea disperată la telefon: unde ești, eu sunt la scena mare, nu te aud!

Citește și:

Sziget 2026, primele zile: un strop de libertate pentru toți și toate