Surprinzător pentru mulți observatori, Viktor Orbán și partidul său, FIDESZ, au câștigat detașat alegerile parlamentare de duminică și astfel, cu o majoritate absolută în Parlament, se pregătesc să conducă Ungaria în următorii patru ani. Desigur, și mai autoritar ca până acum. Greu de spus care ar fi fost rezultatul acestui scrutin dacă Rusia nu ar fi atacat Ucraina. Fără acest război, Orbán ar fi avut doar lupta lui cu UE, care tocmai se pregătea să taie Ungaria de la porția de euro promiși pentru redresare post-pandemie, ca răspuns la tot mai desele derapaje, așa că putem spune că nenorocirea din Ucraina i-a venit ca o mănușă re-re-re-alesului. E drept, opoziția se unise într-o coaliție (prea eterogenă doctrinar, dacă se poate spune așa) și astfel au transmis iluzia că îl pot detrona pe cel care, din 2010 conduce Ungaria cu mână de fier. Chiar a fost o iluzie în care puțini maghiari au crezut sau mult mai puțini decât a crezut Occidentul (și chiar… Orientul, adică, România), dovedind, încă o dată că acolo unde este minte multă, este și naivitate cu carul. Pentru că, să crezi că apropierea de Putin și încordarea mușchilor în relația, oricum încordată, cu UE, ar îndepărta electoratul ungar de Orbán și FIDESZ, a fost (și încă este) o mare naivitate. Asta, în condițiile în care, pe de o parte, Ungaria este total dependentă energetic de Rusia, iar pe de alta, ajutorul dinspre UE ar veni condiționat de încălcarea principiilor liderului, legate de statul de drept, libertatea presei, regulile economice etc. Asta, ca să nu mai vorbim de permanenta inoculare a ideilor patriotarde și – nu-i cazul să ne ferim de cuvinte – revanșarde sau de măsurile non-economice, între care plafonarea prețurilor la carburanți și la unele alimente de bază, care atrag simpatia populației trecute de prima tinerețe, mai ales.

Care a fost oferta opoziției? Îndepărtarea de Putin, cu consecința riscului de a trece printr-o criză energetică, o temă pentru care nici pe facebook nu primești like-uri, darămite voturi la alegeri. Apoi, boicotarea referendumului despre care Orbán spunea că „va decide viitorul copiilor noștri” întrucât, „dacă spunem clar la referendum un lucru simplu: tatăl este un bărbat, mama este o femeie, toată lumea trebuie să ne lase copiii în pace”. E drept, opoziția a primit un mesaj de susținere de la Hillary Clinton, cea care i-a numit pe creștini „adoratori ai Paștelui”, în urmă cu câțiva ani, după atentatele din Sri Lanka, soldate cu uciderea a 359 de creștini, în numele unei corectitudini politice mai greu de acceptat decât de înțeles. Ca să fie complet tabloul naivității opoziției ungare, lipsea doar un mesaj de susținere de la Brigitte Bardot, legat de câinii vagabonzi…

Cu toată această zdrobitoare victorie, îndrăznesc să cred că abia de acum urmează marile provocări, atât pentru guvernul Orbán, cât și pentru populație. Fără ajutorul financiar al UE, guvernului Ungariei îi va fi extrem de greu atât să-și susțină politicile populiste și ne-economice, ca să nu zic anti-economice, cât și să depășească marile încercări legate de criza ce se manifestă deja. Iar populației, greu să suporte. Asta, chiar în condițiile în care, la sfârșitul anului trecut, Ungaria anunța o creștere fabuloasă a PIB, cu 7,1% față de 2020 (informații ce trebuie privite cu o oarecare reținere având în vedere că au apărut cu câteva luni înaintea campaniei electorale). Or, în condițiile frondei lui Orbán în chestiunea ruso-ucraineană și a încălcărilor regulilor și principiilor statului de drept, greu de crezut că UE va mai fi dispusă să-i acorde ajutorul financiar promis tuturor membrilor Uniunii. Doar că nu Orbán și cei din jurul său vor suferi cel mai mult – despre premier oricum se spune că ar fi putred de bogat – ci populația. De urmărit, deci, ce va face de acum încolo proaspăt re-re-re-alesul Orbán și parlamentul său docil. Sigur, este destul de previzibil ca în perioada imediat următoare să continue politicile populiste, chiar de-ar fi să intre în rezerva de aur a țării, dacă tot a repatriat-o. Cum însă nici rezervele astea nu-s nesfârșite, este de presupus că, încet, încet, Dunărea va fi de-un albastru tot mai închis la Budapesta, până va da spre un negru pământiu de Volga.

Fără cuvinte. Coperta HVG

Până acum, din toată această poveste a lipsit România, oarecum de neînțeles. Dar numai oarecum. Chiar și pentru profani este destul de evident că România ar putea fi una dintre beneficiarele eșecului politicii lui Viktor Orbán. Sau, poate, cea mai importantă beneficiară. De câțiva ani Ungaria nu mai este „copilul teribil și răsfățat” al Europei, sprijinit economic și susținut politic de marile puteri ale continentului dar și de SUA. Au fost ani în care Ungaria a fost campioana drepturilor cetățenești din această parte a Europei, extrem de activă în activitatea de „export” a libertăților cetățenești, în special drepturilor minorităților naționale și dădea tonul pentru muzica din regiune. Ani care, iată, cu larga contribuție a politicii lui Orbán, au trecut. Acum, fostul „copil răsfățat” a ajuns un holtei încărunțit, arogant și chiar obraznic, deranjant pentru întreaga familie europeană. De altfel, Ungaria a reușit contra-performanța de a fi devenit oaia neagră chiar în Grupul de la Visegrád și asta, în special datorită poziției pro-Putin, care a iritat foarte tare Polonia.

În aceste condiții, alțe țări probabil s-ar fi implicat (desigur, neoficial!) în campania electorală, pentru a asigura „răului cel mai rău pentru Ungaria” victoria în alegeri. Rău care s-a întâmplat oricum, dar este de apreciat abținerea României – chiar dacă este foarte posibil ca aceasta să nu fie urmarea unui minim dram de înțelepciune politică și, eventual, diplomatică, ci a incapacității de a identifica oportunitățile. Posibil și probabil, aș zice.

Opțiunea clar europeană a marii majorități a românilor, susținerea fără echivoc (uneori chiar slugarnică) a politicilor UE de către politicul României, dar mai ales poziția tranșantă anti-război, adoptată după agresiunea Rusiei asupra Ucrainei și, nu în ultimul rând, valul de empatie și ajutorul acordat refugiaților ucraineni (mai ales de românii de rând), au făcut din România noua vedetă regională, mai simpatică și decât Polonia cea mult mai anti-rusă, dar căreia nu i s-a uitat politica anti-europeană dinaintea invaziei. Evident, nu este vorba de simpatie, cât de interes al marilor puteri din UE și NATO de a avea în această zonă destul de turbulentă un punct de sprijin.

Va reuși România să se ridice la nivelul așteptărilor și investițiilor de încredere? Posibil, dar nu neapărat probabil. Pentru că, după cum se știe, partidele aflate la putere au alte preocupări. PNL a intrat în zodia congreselor și își schimbă președinții ca Dragnea, pe vremuri, premierii. Plus, preocupările liderilor peneliști, fără legătură cu interesele naționale. PSD în schimb se străduiește să impună politici populiste pentru a-și asigura victoria clară în alegerile ce vor urma, ca să nu mai fie nevoit să guverneze în coaliție. Desigur, este vorba despre obișnuitele cârpeli: vouchere (pentru familiile vulnerabile și pentru elevii cu bursă sociale),  tichete de masă pentru angajați (șomerii sau pensionarii pot muri de foame!), dublarea alocației de hrană pentru bolnavii internați în spitale (la 22 de lei/zi!!!). Nimic structural, nimic fundamentat economic, doar cârpeli cu iz populist-electoral, care nu rezolvă absolut nimic. Reducerea TVA și a accizelor de tot felul? Reducerea numărului de agenții și de alte structuri guvernamentale, reorganizarea efectivă a întregului aparat administrativ care, la un loc, pur și simplu secătuiesc bugetul și blochează, practic, orice încercare de reformă? Eliminarea birocrației, eficientizarea reală a muncii funcționărimii, inclusiv (aș spune, chiar cu prioritate!) elaborarea procedurilor de accesare a fondurilor europene. Elaborarea și, mai ales, impunerea unei legislații care să elimine posibilitatea practicării unor înțelegeri de tip cartel și  asigurarea unei concurențe reale? Sprijinirea inițiativei private? Așa ceva nu se poate! E ca și cum am avea pretenția de a se reduce numărul de parlamentari. Sau înăsprirea pedepselor pentru toate infracțiunile de corupție…

Iată de ce mă tem că nici pe la noi Dunărea nu este azurie, chiar dacă nu suntem putiniști ca Viktor Orbán. Iar mirosul mâlului sovietic de Volga devine tot mai greu de suportat.