Dacă în placheta anterioară “Şuviţe şi irişi” din 2013 poeta  Lucia Bibarț apărea doar în ipostaza de iubită şi mamă, scriind o poezie ”casnică”,  cuminte și  sinceră prin excelenţă, în volumul  de faţă,  registrul ei  liric se îmbogăţeşte considerabil atât în privinţa conţinutului cât şi a formei.

Intitulat  îmbietor,: ”Poetizări  tactile” (Editura ”Tiparnița”, Arad, 2016)   volumul se deschide cu un elogiu original adus lui Eminescu, urmat fiind de alte 87 de poeme.

În  împletitura lirică a  Luciei  Bibarţ  noțiunea de gând  este însoţită de epitete neaşteptate: “gând zevzec”, “gând nătâng”, “gând năuc”.

Contrastant  cumințeniei din “Şuviţe şi irişi”, într-o  notă de  orgoliu – ai spune – sau doar de curaj,  cartea prezentă  vorbeşte despre ”voluptate” și ”seducție”:

“voluptoasele

mele forme

de seducţie poetică”

pentru ca mai apoi, în mod neaşteptat,  să afirme:

„Mă simt bolnav de tristă“.

Şi tot în mod neaşteptat, ba chiar sfidător,  să  revină:

“Eu sunt Poezia!”

Politica, ca și gratuitățile de orice fel, o scot din frumosul irațional, în cotidianul banal,   iritând-o:

“Eşti murdar

ca politica

care ne satură

cu demagogie.

Ca  tratatele de pace –

adevărate pregătiri de război.

Ca strategiile

marilor soldați –

artă a înșelăciunii-

Ești.”,

În același ton de revoltă,   se exprimă, în continuare:

“Iubita mea

…ţară !

Pe ce mâini

viclene, negândite

 şi nesimţitoare ai încăput”.

Dureroasă constatarea:

”Mă dor gropile din mintea ălor mei.”

Poemul, “Despre convenţie”, incumbă o filosofie sui-generis.

Cu  inima în dinţi,  poeta  incită: “Între noi, bărbaţii!”.

O evoluţie în domeniul formei remarcăm în “Descâtec”, frumos poem în formă metrică folclorică.

Iubitoare  a  valorilor  perene românești,  autoarea  aduce  un cald omagiu limbii române,  frumuseţii  şi expresivității ei:

“bogăție semantică
cu gustul ţărânii și-al neamului meu.

Limbă română (….)

Alte poeme, multe sunt adevărate autoportrete spirituale.

”Uneori mă tem că voi / pierde competiția /cu mine însămi ”;

 ”Pentru că nu pot infini nimic azi, – deci nici pe tine -”;

 ”Mă pământizez ocru….în toate culorile existenței tale”;

 ”Suspendată între nestâlpenia ta / și invazia turcoaz din mine (…) Învăț să te respir.”

Toamna (vieţii) revine,  o obsesie ocru,  în poemele finale ale cărţii. De asemenea, caducitatea şi efemeritatea vieții:

“Viaţa ta se autoconsumă

 Ca o ţigară

Uitată aprinsă”.

 Sau:

”…încet,  mă las îmbrăcată,

până în sânge de

Sacrificiul învăluitor și copt

al frunzelor…”

Încheiem cu o memorabilă terţină:

“Noapte caldă.

Luna adastă

La tine în palmă.”

Pentru Lucia Bibarţ, Poezia este  un mod de exprimare.

 Mircea M. POP