Noul spectacol al Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, „Our Last Terminal. Platonovka”, părea că începe cu sfârșitul. Dar în același timp, încă din primele momentele de după stingerea becurilor în sală, părea că „povestea” lui Botond Nagy nu va avea niciun sfârșit, decât reluări ale unor idei și senzații, respectiv șovăieli derutante în jurul posibilităților ratate. Mai mult, nu se întrezărea nicio poveste la mijloc, firul narativ fiind, de fapt, o introspecție abstract(izat)ă și zbuciumată împinsă perpetuu spre extreme, anticipând (sau sperând la) o rezoluție personală ultimativă.

Spectacolul semnat și regizat de tânăra speranță a dramaturgiei postmoderniste românești vrea să fie un etos existențialist în care personajele sunt esențiale, dar în același timp periferiale, primând nu identitatea lor, ci stările care pândesc în orice colț și orice capăt al subconștientului și al sinapselor care fac legături cu trecutul și confundă, parcă voit, viitorul cu prezentul. Un prezent „înmormântat”, blocat într-o mocirlă a alienării, a angoasei, într-un ocean murdar al regretului, al întrebării fără răspuns „ce-ar fi fost dacă…?”. E un zbor constant deasupra unui cuib de cuci din care nu există și parcă nici nu se vrea să existe vreo scăpare. „Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate” (lăsați orice speranță, voi cei care intrați), ne amenința parcă undeva în hăul minții o voce danteniană. Nicio variantă nu-și are sensul, nicio „vacanță” nu pare posibilă și nu îndeplinește cu adevărat criteriul sperat și imaginat, care să dea sens existenței. Dar așteptarea? Până unde se întinde așteptarea? E o captivitate debilitantă în trecut sau o disperare confortabilă care antrenează doar răbdarea?

„Our Last Terminal. Platonovka” poate părea mult prea prăpăstios și inutil de lung (peste trei ore, fără pauză!), însă în niciun caz nu poate fi considerat banal. Pretențios ar fi cuvântul cel mai potrivit, probabil mult prea pretențios, în intenția de a se ușura pe toată lumea și pe viața asta mizeră, nefiind ascunsă foarte bine nici ambiția regizorului de a se lepăda de tot ce-i clasic sau modern în teatru. Paradoxal, însă, se simte și o dorință feroce de a împinge limitele spre ceea ce am putea numi metamodernism, o oscilare între aspectele moderniste și postmoderniste. E un cerc vicios al speranțelor deșarte. Nu întâmplător, autorul și regizorul Botond Nagy și-a asumat inspirația și seria de aluzii la cele mai celebre patru opere ale lui Cehov, „Trei Surori”, „Pescărușul”, „Livada de vișini” și, nu în ultimul rând, textul inițial fără titlu și nepublicat decât după moartea dramaturgului, „Platonov”.

Inspirații (și aspirații) evidente vin și dinspre canonul postmodern fundamentat cel mai bine în România de Radu Afrim, similitudini răsărind în mod deosebit cu „Dansul Delhi”, cu o diferență notabilă: lumea lipsită de emoții a lui Afrim e oglindită în „Our Last Terminal. Platonovka” printr-o eșuare dureroasă de a renega sentimentele, iar latura ezoterică a chinului nu e subliniată aici atât de mult prin body language, ci prin construcția sacadată a secvențelor și prin muzica de fundal ruptă parcă din „Silent Hill” sau „Mulholland Drive”, un sunet spectral al tulburătorului nimic. E un soi de LynCehov, CehoFellini și un amalgam oarecare de Cehov godardian (tras prin filtrul „Goodbye To Language”, mai ales) la pachet, dacă e să luăm în calcul inevitabilele coeziuni teatralo-cinematografice, dar nemergând prea departe, e și o conștientă și intenționată incapacitate de a se rătăci într-o sferă abisală precum în „Iarna” lui Mihai Măniuțiu.

Din punct de vedere vizual, spectacolul e spectacol în adevăratul sens al cuvântului, unul trist și apăsător, ce-i drept, dar fascinant executat în culori și sunete halucinante, respectiv îmbrăcat (ori, mai degrabă, dezbrăcat) în metafore chinuitoare, repetitive, disonante, psihotice.

Îndrăzneț e un alt cuvânt potrivit pentru isprava lui Botond Nagy, luând în considerare în special publicul arădean nu neapărat avid de senzații derutante și nu foarte comod în scaunul teatrului (atât de) nou. Nu a fost o mare surpriză, astfel, faptul că s-a plecat masiv din sala de teatru chiar la marea – și mult anticipata – premieră. Deși e păcat, nu este exclus că spectacolul va fi astupat în uitare după alte câteva reprezentații arădene, însă este o posibilă oportunitate pentru Teatrul Clasic „Ioan Slavici” de a încasa câteva premii și de a duce mai departe partea incitantă a Aradului teatral prin turnee naționale sau internaționale. De bine, de rău, regizorul Botond Nagy a izbutit ceva formidabil cu actorii arădeni selectați în distribuție și anume să îi forțeze să-și lase în spatele cortinei orice urmă de personalitate distinctă care, vrând, nevrând, a mai tresărit din când în când în alte spectacole. Cu alte cuvinte, a reușit să tragă la suprafață o străduință sârguincioasă, perfecționată prin naturalețe sau nevroză, după caz.

Dar e meritul regizorului cu adevărat… sau e efortul admirabil al actorilor?

Trebuie scos în evidență actorul Ștefan Statnic pentru căderea nervoasă perfect controlată și, totodată, neținută în frâu, precum și Călin Stanciu pentru monologul marcat de sensibilitate și de o simplitate curată, secondat de monologul încărcat de emoție al alter-egoului său tânăr, Bogdan Neciu (erau cumva amândoi o formă nostalgic-alterată a regizorului?). Marina Palii a surprins prin finețe (de fapt, e mult spus că a surprins, talentul ei fiind acolo unde trebuie, pur și simplu nu prea a avut până acum ocazia să izbucnească), iar Zoltan Lovas a ieșit și el într-un mod favorabil din zona sa de confort, oferindu-ne un alt Zoli Lovas, mai străin nouă, ce-i drept, dar potrivit în acest rol sobru și fantomatic (era cumva Cehov însuși, despre care nu prea am aflat nimic, decât că e sătul de ipocrizia medicinei și de falsa senzație a stabilității?).

Nu în ultimul rând, merită subliniat și jocul fără cusur al actorului Andrei Elek, obișnuit în roluri bizare și năucite de la „Perplex” încoace (un alt spectacol care, din păcate, nu a avut o viață lungă pe scena arădeană), un lup singuratic cu o privire ascuțită și o irascibilitate sugrumată, trăsături care i-au garantat automat acest rol central… și chiar și în aceste concordanțe, a reușit să pluseze, în tonul pasiv-agresiv și resemnat al spectacolului.

Una dintre cele mai elocvente concluzii rostite cu un sfert de gură este că „există pași nefăcuți, care zac o viață întreagă în lada frigorifică a existenței noastre, așteptând momentul decongelării definitive”. Autoflagelarea devine astfel partenerul ideal în acest dans macabru al incertitudinii. Cât despre singurătate, singurul personaj principal adevărat în „Our Last Terminal. Platonovka”, aflăm din acest spectacol (în caz că nu știam), că întocmai ca și somnul rațiunii, naște monștri.

„Our Last Terminal. Platonovka”

de Botond Nagy (după A.P. Cehov)
Regia: Botond Nagy
Distribuția: Andrei Elek, Carmen Vlaga Bogdan, Ștefan Statnic, Iulia Pop Dragoș, Zoltan Lovas, Marina Palii, Călin Stanciu, Bogdan Neciu, Alex Popa, Iulia Dinu, Roxana Sabău, Carmen Butariu, Bogdan Alexandru Costea și Cosmin Blaga
Space design: Irina Moscu
Costume design: Irina Chirilă
Sound creation: Claudiu Urse
Lighting video design: Cristian Niculescu
Coregrafie: Maura Cosma
Consultant dramaturgic: Ágnes Kali
Asistent regie: Alex Popa
Regie tehnică: Emanuel Florescu
Sunet: Cosmin Lupan
Lumini: Alexandru Dancu, Sergiu Poenar
Foto: Laurian Popa