Ceasul vieții s-a oprit pentru Florian Pittiș la doar 63 de ani, în 2007. Dacă soarta ar fi fost mai darnică, acesta ar fi împlinit astăzi, 4 octombrie, 77 de ani. Ca omagiu pentru moștenirea culturală pe care a lăsat-o în urma sa, în cadrul concertului formației rock „Things to Come”, de sâmbătă seară, pe terasa clubului Nerv, s-a desfășurat un moment de remember, cu totul și cu totul deosebit.

În timpul concertului, o pânză și-a făcut apariția pe peretele din spatele formației. O pictură, semnată de al nostru talentat pictor, Lucian Țidorescu, ce îl înfățișa pe Pittiș, în stilul caracteristic al artistului arădean. În fundal, însuși Pittiș, a putut fi auzit recitând „Sunt cel mai frumos”.

Pictura încă mai rămâne pe terasa clubului Nerv până astăzi, la ora 17:00, când va fi mutată în atelierul „transparent” al lui Țidorescu, de pe Bulevardul Decebal. A fost dorința pictorului, știind că a fost anunțată vreme ploioasă, ca apa să „plângă” pânza cu chipul lui Pittiș.

Florian Pittiș, pentru cine nu știe, a fost o personalitate de mare valoare pentru cultura românească, de proveniență din București, el râmânând în memoria colectivă, pe lângă profesia sa de actor și regizor, mai ales ca textier și muzician. A compus o sumedenie de melodii, atât pentru alții (Anda Călugăreanu, Mircea Vintilă ș.a.), cât și pentru el însuși, fiind un îndrăgit cântăreț de muzică folk. În anul 1992 a întemeiat, alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă și Vladi Cnejevici, formația Pasărea Colibri, cu care a concertat până în 2001 și împreună cu care a înregistrat patru albume.

Redăm mai jos poemul lui Radu Stanca, căruia i-a dat viață vocea inconfundabilă a lui Pittiș:

Sunt cel mai frumos din orașul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de grațios port inelu-n ureche
Și-atât de-nflorate cravata și vesta.
Sunt cel mai frumos din orașul acesta.

Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbește-n oraș toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sunt Prințul penumbrelor, eu sunt amurgul…

Nu-i chip să mă scap de priviri pătimașe,
Prin părul meu vânat, subțiri trec ca ața,
Și toți mă întreabă: sunt moartea, sunt viața?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pașe?
Și nu-i chip să scap nici pe străzi mărginașe…

Panglici, cordeluțe, nimicuri m-acopăr,
Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu
Și-ntregul picior când pășesc îl descopăr,
Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…

Celălalt ochi (cel galben) îl las să s-amuze
Privind cum se țin toți ca scaiul de mine.
Ha! Ha! Dac-ați ști cât vă șade de bine
Tot sărind, țopăind după negrele-mi buze,
Cellalt ochi s-amuză și-l las să s-amuze.

C-un tainic creion îmi sporesc frumusețea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte
Și-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu baretă-mi ajută zveltețea
Și-un drog scos din sânge de scroafă, noblețea.

Toți dinții din gură pudrați mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub cămașe,
Fumez numai pipe de opiu uriașe,
Pe brațul meu drept tatuat-am un taur
Și fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice unghii vopsite,
Umbrela cu cap de pisică rânjește
Și nu știu de ce, când plimbarea-mi priește,
Când sunt mulțumit c-am stârnit noi ispite,
Din mine ies limbi și năpârci otrăvite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Și însăși natura atotștiutoare
Ea însăși nu știe ce sunt: om sau floare?
Sau numai un turn rătăcit printre case,
Un turn de pe care cad pietre prețioase?

Sunt cel mai frumos din orașul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de grațios port inelu-n ureche
Și-atât de-nflorate cravata și vesta.
Sunt cel mai frumos din orașul acesta.