Pomenit ultimul la nominalizările pentru cel mai bun film, așa ca un apendice acolo, „Women Talking” este filmul despre care e indicat să vorbești frumos, dar să nu îi acorzi prea mare importanță dacă ești un cinefil care se ia foarte tare în serios.

Este evident un manifest feminist, inițiat de femei, între femei, dar nu neapărat pentru femei. Cu atât mai mult cu cât Brad Pitt, având un rol oarecum discutabil în cazul celebru al „satirului” de la Hollywood, Weinstein, este unul dintre producătorii executivi ai filmului.

Realizat de fosta actriță ajunsă regizoare recunoscută, Sarah Polley, filmul pornește de la o întâmplare adevărată pe care o ridică în parabolă. O parabolă a condiției femeii în societatea care se face că totul este în regulă, nimic deosebit nu se întâmplă atunci când bărbații se folosesc de prerogativele lor milenare, abuzând în fel și chip de cea pe care o așează mereu exact acolo unde au nevoie de ea.

Filmat în Toronto, folosind din belșug actrițe canadiene, din moment ce și regizoarea este din Canada și lucrează pe un text scris de canadianca Miriam Toews, „Women Talking” este nominalizat atât la cel mai bun film, cât și la scenariu adaptat.

Șanse, este drept, nu prea are decât la scenariu. Ca un fel de compensație pentru faptul că Polley nu a fost nominalizată la regie. Ar fi chiar interesant, atât de interesant încât voi începe neinteresanta mea analiză chiar de aici, din moment ce consider că tocmai adaptarea scenariului este punctul slab al filmului. Pentru asta însă, câteva informații de context sunt absolut necesare.

Adaptarea este realizată tot de regizoare, Sarah Polley, ca să fim siguri, după o povestire care prelucrează o întâmplare reală dintr-o comunitate de menoniți din Bolivia. Este vorba de o comunitate religioasă protestantă, tradiționalistă și închisă, nu foarte răspândită, dar foarte prezentă în Canada, SUA și alte câteva țări central- sau sud-americane.

Povestea reală începe în 2009, atunci când autoritățile boliviene sunt informate de lideri ai comunității din Manitoba că au identificat mai mulți bărbați care de ani de zile, amețind noaptea oamenii cu un ser pulverizat folosit pentru tranchilizarea taurilor înainte de castrare, le pătrundeau în case și violau tot ce apucau. Mai mult tinere, chiar copile, dar și femei mature, inclusiv neveste și mame, chiar și persoane de sex masculin. Justiția boliviană preia cazul, cercetează trei ani pe îndelete, ca în 2012, opt bărbați încriminați să fie condamnați la 25 de ani de temniță. Este important de reținut că violatorii au fost identificați și deferiți justiției de bărbații comunității, surpriza cea mare venind la proces, atunci când foarte multe tinere și femei au trecut peste reținerile lor și au depus mărturii care au fost decisive la condamnare.

Povestea însă nu s-a terminat nici acum, după zece ani, mai mulți lideri ai celor din comunitate cer eliberarea celor condamnați în numele iertării păcatelor, idee centrală a credinței la menoniți. Sunt și alții care pun în dubiu toată povestea, considerând că cei opt, fiind mai marginali, au fost folosiți pentru a masca alte lucruri mult mai dramatice care s-au întâmplat pe parcursul anilor trecuți în comunitatea din Manitoba.

Asta fiind realitatea, povestea din film schimbă decisiv perspectiva, pornind de la prezumția că toți bărbații din comunitate sunt vinovați pentru ce li s-a întâmplat femeilor, cu alte cuvinte toți sunt – cel puțin, potențial – violatori. Și în timp ce sunt plecați din sat pentru a face rost de bani să îi scape pe cei arestați, femeile se adună și se pun pe discuții privind ce e de făcut. Apar trei variante: să rămână și să accepte, să rămână și să treacă la rezistență și la luptă sau, a treia, considerată și simbolic decisivă: să părăsească satul și comunitatea.

Sunt alese trei familii, mame, fete și chiar bunicuțe, să discute rezultatul votului și să hotărească finalul. Adunate într-un fel de hambar, femeile alese se pun pe treabă, vorbesc, discută fără întrerupere, se confruntă, se ceartă, optând în cele din urmă pentru ultima variantă: plecarea.

Filmul se termină cu imaginea unui șir de șarete și căruțe în care femeile împreună cu copiii, inclusiv băieții până la 15 ani, părăsesc satul care până atunci reprezenta lumea lor în mod exclusiv.

Este drept, Sarah Polley, marcată personal în copilărie, dar și ca actriță, de agresiune masculină, așa cum aflăm asta dintr-un film al ei anterior, însă documentar, „Stories We Tell”, marchează clar diferența dintre povestea reală și parabola ei filmată prin precizarea de la începutul filmului care ne spune că avem de a face cu un act de imaginație feminină. Mergând însă pe această indicație nu ajungem nicăieri sau mai precis ajungem într-o fundătură: oare rezolvarea recurentei probleme a nedreptăților și agresivității împotriva femeilor ar fi revenirea la matriarhat?

În mod evident nu, chiar dacă ar fi posibil, iar dovada este tocmai în elementul cel mai important al poveștii reale: femeile reale din Manitoba au făcut ceva de neconceput până atunci, de neprevăzut, singular în lumea oricum stranie a comunităților religioase închise: s-au revoltat, au trecut peste dramele lor personale, peste preceptele religioase sacrosante, confruntându-se cu agresorii lor prin decizia de a depune într-o justiție „lumească” mărturie împotriva lor.

Autorul aceste cronici nepretențioase și lipsite de gânduri ascunse crede că prezentarea poveștii acestor femei din Manitoba care s-au revoltat, trecând peste temerile lor și limitările comunității în care trăiau, oferea posibilități mult mai nuanțate unui cineast de a prezenta una dintre cele mai otrăvitoare moșteniri ale societăților contemporane: masculinitatea toxică ce se bazează pe invocarea tradiției. Și sunt convins că actrițele de care pomenesc mai jos și care au colorat și așa scena șurei dărăpănate, erau de neoprit în aceste roluri.

În rest, numai de bine. Mai mult teatru filmat, actrițele în frunte cu Rooney Mara, Claire Foy sau Frances McDormand, care este și producătoare, într-un rol de câteva minute, se achită cu brio de sarcina de a da credibilitate unei situații imaginare și evident artificioase (conform scenariului „adaptat”, femeile nu știu să scrie și să citească – de aceea au nevoie de învățătorul satului, care să consemneze cele discutate –, dar, cu toate acestea, uzează de un vocabular și raționamente de intelectuale). Imaginile de altfel au atmosferă și credibilitate, în culori desaturate mergând spre alb-negru, muzica însă servește oarecum umilă această atmosferă. Observația este întărită de explozia unei melodii a formației The Monkeys la apariția neașteptată și oarecum simbolică a unei mașini cu difuzoare care chema populația satului la recensământ. Ei, și să nu uităm nici de singurul bărbat dincolo de orice bănuială, interpretat foarte bine, dar oarecum în registru feminin de Ben Whishaw. Rolul personajului, un excomunicat din comunitate datorită mamei sale prea guralive și care revine, după studii chiar superioare, ca învățător al comunității, întărește din păcate latura imaginară a feminismului promovat de film.

Dar cum vă spuneam de la început, tema și problema fiind foarte sensibile, continui doar așa mai în surdină: da, a venit de mult timpul să discutăm onest și sincer despre relația bărbat-femeie, dar poate nu ar strica să fim foarte atenți și la mijloacele folosite.

Este evident că Sarah Polley este o cineastă valoroasă, este foarte clar că dorește să aducă acel altceva în această discuție, dar poate în viitor va reuși să găsească și acea poveste, acel ton, acel context în care discuția va ieși din imaginarul feminin, cantonându-se în lumea posibilităților reale și folositoare.

Nu de alta, dar nici aici, așa cum nici altundeva, și cu atât mai puțin din perspectivă feminină, scopul nu scuză mijloacele…

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”