Așa cum majoritatea dintre noi suntem deja sătui de filmele românești despre comunism, multipremiate la marile festivaluri europene, sau de confuzia București – Budapesta, ori (și mai rău) de plasarea țării într-o oală de lumea a treia (ca în „Borat”, chiar dacă se vrea ilustrarea Kazahstanului în acel film), presupun că exact așa sunt sătui și indienii de stereotipizarea țării lor în filmele occidentale.

Prezentată ca o bucată de lume exotică, colorată, spirituală și urât mirositoare, cu o grămadă de rânjete prin care ies în evidență dinții galbeni sau chiar dinții-lipsă, ca să nu mai vorbim de acel accent ilar de „pâkî-pâkî”.

Mai mult de atât, când vine vorba de India, ni se prezintă din toate unghiurile o sărăcie crasă și o lipsă de igienă incalificabilă. Există și o denumire pentru asta în cinematografie: „poverty porn” (nu mă hazardez cu traducerea, dar „poverty” însemnând sărăcie, ați înțeles ideea). Precum notează aclamatul critic indian de film, Baradwaj Rangan, „Hollywoodul a abordat întotdeauna lumea exterioară ca pe o chestie stranie, ca în «Indiana Jones și Templul Morții», ceva care arată cultura noastră sălbatică cu oameni care mănâncă șerpi și creier de maimuță”.

Putem să uităm însă rapid comparația cu România, în primul rând pentru că India e mai mare de vreo 14 ori și, pe lângă faptul că are propria sa versiune de Hollywood (Bollywood), cineaștii indieni au pătruns de ceva timp pe scena internațională. Ștampila stereotipară a rămas, în schimb. Cele mai recente și reprezentative exemple sunt filmele „Slumdog Millionaire” (2008), „Life of Pi” (2012) și „Lion” (2016).

La acestea se adaugă de acum „The White Tiger”.

„The White Tiger” (producție Netflix și, deși filmată în India cu actori 100% indieni, poartă regia americanului de origine iraniană Ramin Bahrani) este bazat pe cartea cu același titlu scrisă de Aravind Adiga și, asemenea celebrului câștigător al marelui premiu Oscar de anul trecut, sud-coreeanul „The Parasite”, este o comedie neagră năucitoare despre discrepanțele dintre clasele sociale, singura excepție în cazul Indiei (și în cazul acestui film) fiind această trăsătură înrădăcinată adânc în cultura indienilor, prin infamele lor caste, astfel încât generalizarea la scară națională, fără să fie vorba de exagerări, devine inevitabilă și indisputabilă.

Povestea din „The White Tiger” pornește într-un jihad de haz de necaz pe seama elementelor stereotipice în asemenea hal, încât întregul film se conturează în jurul acestor tradiții enervant de amuzante. Sau… dimpotrivă, deloc amuzant de enervante. Începe direct cu piesa „Mundian To Bach Ke” de Panjabi MC și cu descrierea pe scurt, cu tentă ironică, dar extrem de sugestivă, a poporului indian.

Cel care povestește, sub forma unui e-mail redactat de-a lungul filmului, este eroul principal, Balram Halwai (jucat de Adarsh Gourav), care accentuează argumentația sa cu o poveste de viață, tocmai povestea lui de viață, care este o poveste de succes în definitiv, dar ineluctabil sălbatică, așa cum se cade unui popor considerat sălbatic.

De aici vine și titlul, tigrul alb fiind o metaforă pentru eroul nostru principal, o excepție de la regulă, un specimen care iese la iveală odată la o generație, un animal care nu-și dă seama că-i sălbatic decât atunci când află cu adevărat ce e libertatea. O alegorie care merge mână-n mână cu o altă comparație reușită, precum și cu întregul fir narativ, aceea a cotețului de găini.

Prin acesta, Balram al nostru descrie succint – și, desigur, peiorativ – casta inferioară în care a crescut și care, prin extensie, poate ilustra întreaga țară: un mare coteț de găini lângă un măcelar. Toate găinile știu că ele urmează, dar niciuna nu face absolut nimic să evadeze.

Iar în această junglă bizară, închisă într-o mare cușcă cu miros de transpirație și sânge numită India, Balram al nostru învață, pas cu pas, un adevăr măreț: e un teren fertil în această cușcă, în „cea mai mare democrație de pe Pământ”, exploatabilă mult mai eficient decât prin metoda învechită a gușterilor cu aere de mafie, ori prin socialismul utopic, fals și corupt (inițial, reprezentanta Partidului Socialist era prezentată ca o sfântă în viață).

Calea spre iluminare a tânărului Balram pare simplă din perspectiva jucăușă, alertă și caricaturală a filmului, dar în fapt se învață – așa cum zic americanii – prin „the hard way”, pornind de jos și trecând printr-o serie de umilințe cu zâmbetul tâmpit pe buze.

Ochi pentru ochi și… dinte galben pentru dinte de aur. Sau un coteț de găini pentru o junglă, tot într-un coteț, dar mai încăpător, pentru un tigru alb. Căci dincolo de inegalitatea de șanse și de relația stăpân-sclav (cam exagerată în acest film, după cum am aflat din alte recenzii), „The White Tiger” ne dă o idee despre mirosul și gustul corupției într-un hotspot îndepărtat, într-un colț de lume profund subevaluat și greșit perceput, aflat la imediată vecinătate cu o altă super-putere în devenire, China.

Așa cum concluzionează și Balram al nostru: „este secolul oamenilor maro și al oamenilor galbeni”.

„The White Tiger” este nominalizat la Oscar într-o singură categorie, la „Scenariu adaptat”. Păcat… pentru că e, evident, doar de umplutură, respectiv un element de diversitate etnică pur și simplu bifată.

PS: La final mă așteptam la un dans de grup în stradă pe ritmuri orientale, ca de exemplu în „Slumdog Millionaire”, eventual pe o piesă de Panjabi MC (dacă tot cu asta a început filmul), dar aici se oprise abundența stereotipurilor. Ce-i mult (exact ca în cazul banilor) strică.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Surse foto: Netflix, Scraps from the loft, NDTV, Screenrant, NPR, Justwatch